cineva să ne facă din nou fericiţi

Când mama mă trimitea, copilă fiind, la alimentară, nu îmi spunea niciodată că, în spatele rafturilor cu pâine sau pe frigiderul de lactate se găseşte fericire. Pe atunci, era interzis să cumperi fericirea din magazin. Ba mai mult, era ilegal să deţii borcane de fericire, punguţe de condimente umplute ochi cu stări sufleteşti înalte sau fâşii din foste cavităţi gastrice ce, cândva, au tremurat de la prea mulţii fluturaşi ce nu lăsau procesele fiziologice să se întâmple fără acordul lor. Acum, găseşti fericire de cumpărat peste tot. Nu numai că non-stopurile nu se mai feresc să o afişeze, ostentativ, în vitrine, alături de ţigările la supra-preţ sau pachetele de gumă în culori orbitoare, chiar şi hipermarketurile aşează cu grijă, în noile raioane, sortimentele de fericire. O poţi găsi la kilogram sau la litru, îmbuteliată, mirosind a vin vechi, din care romanticii gustau înainte de a îşi scrie operele, sau în cutii de iaurt cu care copiii îşi mânjesc feţele seara, înainte de culcare. Se găseşte fericire în pungi de chipsuri, care, evident, sunt minim pe un sfert goale, sau fericire în doze de bere, care, când sunt desfăcute, scot un fâsâit asemănător unei destăinuiri prea directe în faţa unui necunoscut. Am dat peste fericire instant, un soi de supă la plic cu gust de orice-ţi trece prin minte în clipa în care-o mănânci. Am rămas perplexă, însă, când am dat peste fericire sub formă de mezeluri. Cine ar mânca parizer ca, printr-un banal proces de digerare, să se simtă împlinit?

Nu am cumpărat niciodată fericirea de la magazin. Oamenii au devenit atât de orbi, atât de ignoranţi, de pasivi, încât, în goana lor prin viaţă, aruncă în coşul plin deja cu cumpărăturile pentru o întreagă săptămână un plic sau o sticlă de fericire, pe care le consumă repede, în faţa televizorului, înainte de a se cuibări în pat pentru nişte îmbrăţişări accelerate şi un somn iepuresc. Oamenii tânjesc după gustul umami, tânjesc să simtă mai mult decât acru, sărat, amar sau dulce, au o vagă amintire că se poate trăi mai mult, că se poate îndrăzni mai mult. Însă fericirea de magazin e cea mai comodă. Poate de aceea nu o cumpăr. Întotdeauna am urât comoditatea.

Cândva, cei de la Vama Veche cântau despre fericirea în rate. Pe atunci, era încă ceva utopic. Astăzi, dacă nu ai destui bani ca să cumperi cantitatea de fericire dorită, se acceptă tranzacţii bancare. Credite peste credite, tranzacţii de-a lungul lumii, toate pentru fericire. Din nou, cei care-şi permit, pot cumpăra fabricile de fericire, pe când cei săraci abia dacă pun mâna pe-un pliculeţ de fericire instant. E ciudat să vezi marii ştabi ai acestei lumi ştergându-se la gură, după ce s-au înfruptat dintr-o cină absolut delicioasă, e şi mai ciudat să ştii că fericirea pe care o înghit e, de fapt, o otravă. O otravă amorţitoare de suflet, o otravă ce determină o moarte de care nimeni nu-şi dă seama, o pandemie ignorată. Aşa că mă opun fericirii ce se vinde la magazin. Mă opun fericirii în rate. Prefer să ies din zona mea de confort şi să dau piept cu tot răul din lume, decât să îmi cheltuiesc banii şi tinereţea pe fericirea la borcan.

Cândva, un om ce muşca nehămesit dintr-o halcă de carne crudă era considerat hidos, primitiv, nemanierat. Când eram mică, se purtau încă manierele. Se vorbea despre fericire cu respect, se condamnau încercările meschine de a strecura în pumnul vânzătorului încă 100.000 lei pentru un grăunte de fericire. Cândva, lumea încă lupta împotriva morţii. Acum, zace, fără drept sau dorinţă de apel, sub un morman de ambalaje de fericire. Îngropată sub propria-i amăgire.