primul weekend la şaptesprezece ani a fost dureros. vineri seara, după o piesă de teatru care mie mi-a plăcut, "Un tramvai numit dorinţă", şi după un schimb extrem de interesant şi de îndrăzneţ de mesaje, în speranţa înfiripării unei noi prietenii (de care duc lipsă), după un concert minunat Pragu' de Sus, alături de prieteni dragi, prilej de a-mi serba ziua de naştere, după un alt schimb de mesaje, cu cuvinte ce purtau bucăţi efective de suflet, după o ninsoare abundentă şi troiene de zăpadă al căror dor le dusesem îndelungă vreme, credeam că va fi un alt weekend dureros de frumos. după ce am trecut la faza judeţeană a olimpiadei de bio, ce-i drept, cu un punctaj cam dezamăgitor (ce a dus la crize de personalitate, lacrimi şi noi convingeri de tipul "nu voi intra niciodată"), credeam că, totuşi, va rămâne un weekend drăguţ, de care îmi voi aminti ca fiind un alt weekend în care m-am decis să nu mă abat de la drumul meu şi să învăţ, învăţ, învăţ. după ce, însă, am aflat că nu mă mai iubeşte "deloc", că prietenia ce mi se părea cea mai scumpă şi fără de care credeam că nu pot trăi s-a dus pe apa sâmbetei, după ce am realizat, dând cu capul, a mia oară, de pragu' de sus, că între noi nu va mai fi niciodată nimic, am rămas perplexă în faţa vieţii. afară ningea neîncetat, cu fulgi mari, era o zăpadă ameţitor de albă, iar eu stăteam întinsă în pat, fixând tavanul cu privirea, neavând lacrimi. odată ce-am primit un telefon, deşi era unul de rutină, nu mi-am mai putut stăvili hohotele. am vorbit cu destui oameni, şi, totuşi, pur şi simplu nu mă puteam opri din plâns. noroc cu Irinele mele dragi, una de departe, de la Cluj, chiriaşă iubită a inimii mele, cu care am povestit la telefon până când mi-am domolit toate tulburările, cealaltă nebună şi frumoasă, ce-a venit la mine acasă cu biscuiţi cu ciocolată, alte bunătăţi din ciocolată şi suc şi cu care-am povestit vrute şi nevrute. când m-am aşezat în pat, între aşternuturi moi, în nişte pijamale mirosind a balsamul pe care-l foloseşte mama mereu, din dragoste pentru noi, învăluită în miresme de miere şi cu un oraş îngropat în frişcă, m-am hotărât. m-am hotărât să nu îmi mai pese. m-am hotărât ce mă hotărăsc în fiecare seară, să mă concentrez pe medicină, dar m-am hotărât să merg mai departe, definitiv şi total. şi exact asta fac, pierzându-mi pauzele lângă tonomatul de cafea, care e vizavi de o sală de clasă în care am descoperit un personaj extrem de interesant (să mai adaug drăguţ, şarmant, care mă face să mă împiedic?) sau mâncând excesiv de mult. merg mai departe, având grijă să-i fac şi pe cei pe care i-am rănit prin atitudinea mea confuză să meargă mai departe. merg mai departe, refăcând prietenii pe care le-am rupt şi răs-rupt, jucându-mă cu bulgări, cântând, scriind. merg mai departe cu un zâmbet larg pe buze... şi cu un gol în suflet.
I've become comfortably numb.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu