A fost imprudent din partea mea să-i dau drumul sufletului, să-l las să rătăcească, nebun, prin frigul de-afară. Am crezut, am crezut cu tărie că se va îmbrăca bine, că îşi va pune fular în dungi şi căciulă de ski, că nu îmi va face vreo surpriză neplăcută şi că va fi atent. Dar vorbim de sufletul meu aici, a plecat în trombă, agitat, cu o geacă de primăvară aruncată neglijent pe umeri şi o pereche de tenişi mov în picioare, deşi afară zăpada trece cu mult de glezne şi ninge, ninge necontenit. Când vine vorba de sufletul nostru, însă, devenim iresponsabili. Iresponsabili şi, totuşi, grijulii.
Eu eram adâncită în calcule de limite şi, eventual, planuri ale corpului uman. Din când în când, ridicam ochii din caiet şi priveam în lumina albă, orbitoare, de afară. Zăpada se luase la întrecere cu cerul, aşa că puteai foarte bine să te simţi în rai, stând întins între foştii fulgi de nea, având iluzia unui zbor, când, de fapt, tot ce puteai face erau contururi de îngeri uitaţi în omăt. Eram neîncrezătoare, nu ştiam dacă sufletul meu se va mai întoarce. Dacă dădea peste cine ştie ce ochi fermecători, dacă se îmbăta atât de rău încât uita drumul către mine, dacă se credea, dintr-o dată, şi mai puternic decât era şi lua primul tren spre nicăieri? Mi-era teamă. Mi-era teamă de prea multele idei ce se puteau zbate într-însul. Aşa cum ne e teamă să nu cumva să ne trădăm pe noi înşine, călcându-ne principiile în picioare şi făcând compromisuri pentru fericiri prea scurte.
L-am văzut de departe, venea către mine cu un zâmbet larg, ce-mi era atât de cunoscut. Probabil degerase, tenişii îi erau uzi de la plimbarea prelungită peste poate prin ninsoare, iar părul îi şiroia a zăpadă topită. Netotul, se îndrăgostise. Am încercat să-l ignor, să mă concentrez în continuare pe matematică, singurul lucru raţional ce îmi mai zăcea în faţa ochilor. Dar el îi dădea înainte cu povestea-i fantastică despre cât de mult a crescut, despre cât de tare îi e credinţa acum, despre cum se simte fericit, aproape la fel de fericit pe cât era în aceeaşi vreme, anul trecut, despre cum nu-i pasă că se va răci, atâta timp cât s-a bucurat de o rătăcire mai presus de fire, atâta timp cât a învăţat din nou să se înalţe între fulgi, atâta timp cât a venit acasă nu din dor sau depresie, ci pentru că avea nevoie de puţină căldură fizică... Mi-a venit să-i ard două palme. Să simtă cu adevărat cât de indignată eram. Nu aveam nevoie de un alt zâmbet tâmp, nu aveam nevoie să mă simt din nou deasupra firii, să plutesc undeva între cer şi pământ, eu şi fulgii, nebuni incurabili. Nu aveam nevoie decât să îşi dea seama că are nevoie de un dram bun de hotărâre şi determinare ca să pot învăţa şi mai mult, şi mai curajos. Iar el, iresponsabil, zăpăcit, copil, se întorsese cu un zâmbet idiot, de care eram sătulă: cu un zâmbet de îndrăgostit.
Nimeni nu-şi poate respinge sufletul, oricât de raţional, drept şi logic s-ar crede. Cu toţii avem momente în care uităm de noi înşine şi ne lăsăm pradă trăirilor de moment, fericirilor ce ţin secunde, zâmbetelor pe care nu le vom uita niciodată. Respirăm atâta aer încât ne umplem plămânii şi ne sufocăm în exact aceeaşi clipă, zburăm atât de înalt şi de îndrăzneţ încât pământul se-nvârte sub picioarele noastre ca într-o prăbuşire, şi-ntr-un singur moment ne credem cei mai puternici, cei mai iubiţi şi cei mai iresponsabili dintre pământeni. Sunt evadările în tenişi în zăpada de jumătate de metru cele de care ne vom aminti cu drag şi dor, nu orele târzii de învăţat la biologie. Sunt strângerile de mână timide şi privirile încărcate de viitoare sentimente şi de speranţe acute cele pe care nu le vom uita, nu căile vizuale din manual. Sunt cuvinte rostite mult prea repede, culori căprui sau verzi, zâmbete uitate excesiv pe buze, îmbrăţişări fugare, poveşti condensate de viaţă, nostalgii. Sunt prietenii ale căror lacrimi am dori să le ştergem instantaneu, sunt fluturaşii ale căror aripi sunt parcă de planoare, atât de tare zgârie mucoasa gastrică. Sunt uitările de sine, rătăcirile de suflet pe străzi mult prea înzăpezite, sunt visele în care credem cu toată fiinţa noastră. Sunt toate căderile, ezitările, laşităţile sau, dimpotrivă, vitejiile extreme. Sunt iubirile, e iubirea, Iubirea cu I mare. De ele ne ciocnim, ele ne formează. Nu ne ciocnim niciodată perfect elastic, ne deformăm întotdeauna sufletele, în bine sau în rău. Şi mergem mai departe, cu ochii albiţi de lumina prea intensă a tinereţilor noastre...
P.S.: Zi frumoasă demnă de notat între cele mai drăguţe, bătăi cu zăpadă, mers cu sania la şcoală şi curse prelungite în pauză pe denivelările din curtea-parc-pădure, genunchi "scrântit", haine ude leoarcă, zâmbete, zâmbete, zâmbete, "ce bine că eşti, ce mirare că sunt", fericire.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu