with you I'm in no hurry

O să mai chiulim toată clasa de la franceză? Nu cred că într-un viitor prea apropiat. De ce? Pentru că ne aşteptam toţi la un doi, la o lucrare din gramatică pe care nici măcar eu, cu DELF B2 aproape luat, să nu o ştiu duce la capăt, cu certuri atât din partea profesoarei, cât şi din partea dirigului. Ce s-a întâmplat, de fapt? Profa, tăcută şi supărată, ne-a încheiat mediile în timp ce noi trebuia să scriem o compunere: justificaţi-vă comportamentul. Am scris o epistolă în numele clasei, iar colegii mei scriau fiecare motivele lor proprii sau motivele grupului de chiulangii. Rezultatul scrisorii pe care eu, una, o credeam emoţionantă, mai emoţionantă decât mesajul ei de pe tablă? Că încă e supărată pe noi şi că, poate, o să facem franceză cu altcineva din toamnă. Rezultatul adevărat? O clasă mai unită. De ce? Pentru că am făcut front comun atât la bine, cât şi la rău, pentru că am avut cele mai nebune idei de a o îndupleca pe profă sau, dimpotrivă, de a o enerva şi mai tare (de exemplu, haideţi să nu scriem nimic pe foi dacă ne dă lucrare din gramatică), pentru că ne-am tolerat, pentru că am reuşit să discutăm paşnic, pentru că ne-am lăsat orgoliile la o parte şi am comunicat cu adevărat. Aşa că poate că o să chiulim cu toţii, totuşi, în viitorul apropiat. Cert e că nu de la franceză.
Ce alte peripeţii de vieţi şcolăreşti? Nu prea mai sunt, atâta tot că mi-e tot mai drag de dirigu', de sfaturile lui, de cum se enervează pe mine şi cum mă răzvrătesc, ca o impulsivă ce sunt, pentru ca, mai apoi, să ne împăcăm, de cum gândeşte şi cum abordează discuţiile "la comun", de părerile sale logice şi bine argumentate, de glumele lui uşor deocheate, de orele de matematică cu analiza pe care o iubesc, cu adevărat, atât de mult. Să nu uit să-l menţionez pe domnul profesor de fizică, cel cult, credincios, inteligent, blând, înţelept, de omul frumos care ne descoperă secretele lumii în care trăim cu atâta dragoste şi cu tare multă grijă...
În altă ordine de idei, sora mea a terminat clasa a VIII-a . Nu îmi vine să cred că ieri a avut ultima oră de dirigenţie, că azi a primit coroniţa de premiantă la festivitatea anuală de absolvire a gimnaziului, că diseară va purta tocuri la banchet... Îmi vine să îi dau un pumn timpului şi să-l ţintuiesc, măcar pentru puţin, la pământ, ca să-mi explice unde se grăbeşte aşa de tare? Parcă ieri eu eram absolventa fericită şi, totuşi, plânsă, de clasa a VIII-a, eu aveam primele "drame" adolescentine, eu completam formularul de admitere la liceu... Când a ajuns Maria să fie adolescentă? Când am ajuns eu să termin clasa a XI-a? Cum s-au petrecut toate astea la o simplă clipire? Noroc că am reuşit să mă distrag de la sensul adevărat al tuturor festivităţilor făcând poze şi râzând de discursuri sau melodii...(da, am fost răutăcioasă, ştiu asta, însă m-am săturat să înghit atâtea nedreptăţi; măcar am făcut şi eu un bine, le-am descoperit câtorva persoane muzică frumoasă şi bună, pe care au ajuns să o cânte ele acum...asta e, bunătatea se plăteşte)
P.S.: Mi-ar plăcea să te ţin de mână pentru totdeauna. Să stau, pur şi simplu, cu capul aşezat pe umărul tău, fără să vorbim, fără să şoptesc, fără să te sărut, fără să mă îmbrăţişezi. Să stau, simplu, în linişte, ascultând bătăile inimii tale şi mulţumind, în gând, Lui Dumnezeu, pentru pacea ce mi-o cuibăreşti în suflet. Se poate, dragoste, să rămânem pe veci aşa?