Timp, nu fii hain, să mai fim liceeni măcar puţin...

"Nu va mai fi nici ieri, nici azi, nici mâine... Va fi doar atunci, când am iubit şi-am plâns, la sfârşitul şi începutul unui drum..."
Nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul. Nici nu mi-am dat seama că, între două nopţi înecate în lacrimi, a început vara. Nici nu mi-am dat seama că s-a încheiat, probabil, cea mai frumoasă, zbuciumată şi peste poate de fericită frântură din viaţa mea. Copleşită de stresul şi nervii imposibil de evitat de la repetiţiile pentru festivitatea de absolvire de ieri, pasionată de decorarea cantinei pentru ultima oră de dirigenţie a celor din XII D, dată peste cap de amalgamul de stări şi sentimente al acestei săptămâni, nu mi-am dat seama de faptul că se închide o uşă, cu grijă, cu lacrimi, cu suferinţe, dar se închide... Pentru cât timp, nu poate spune nimeni.
Am revenit la şcoală în forţă, cu entuziasm, dorind din toată inima să cânt la festivitatea de absolvire, să îmi duc toate planurile la îndeplinire şi să le ofer celor dragi sufletului meu cel mai frumos sfârşit de liceu cu putinţă. Aşa că m-am zbătut, m-am stresat, m-am certat din nou cu directorul adjunct (de când mă ştiu elevă-n "Decebal", m-am sfădit mereu cu dânsul), mi-a venit să plâng, m-am abţinut cu stoicism, am scris un discurs pe care l-a citit Roxi, mi-am impus punctul de vedere cu o autoritate de care nu mă credeam capabilă şi, la sfârşitul repetiţiilor, când am tras linie, lucrurile au ieşit aproape integral aşa cum le-am visat eu.
Joi, la ultima repetiţie, am plecat mai iute de la Sala Sporturilor şi, cu o cursă contra-cronometru cu taxiul, alături de Luisa, am ajuns înapoi la "Decebal", unde colegii noştri erau în miezul decorării cantinei. Pânzele cu citate din "Ani de liceu", "Graduation song" şi "Good riddance" prindeau viaţă sub ochii mei, înfrumuseţate de desenele colegelor mele talentate, ghirlandele cu baloane se înălţau pretutindeni pe pereţi, băncile din clasa noastră fuseseră aduse prin toată curtea până în cantină şi aranjate pe trei rânduri, astfel încât atmosfera de ultimă oră de dirigenţie să fie cât mai autentică cu putinţă. Panglicile cu adjective ce începeau cu litera D, personalizate pentru fiecare absolvent, erau în mare măsură scrise, unele definitorii pentru persoanele ce urmau să le poarte, altele mai puţin "nimerite", însă toate frumos aşezate pe bănci, alături de cartonaşele albastre pe care scria numele fiecărui elev, motto-ul clasei ("Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!" N. Stănescu) şi, în interior, întrebarea-capcană: Unde te vezi peste 10 ani?, iar plicul pictat cu multă migală de Miruna gata să fie aşezat în catalogul clasei până la întâlnirea din 2022. Totuşi, încă zburau foi, pixuri, panglici, baloane sau petale, aşa că am intrat şi eu în verva pregătirilor, asigurându-mă că totul va fi perfect. Pe la ora trei şi jumătate, sala era gata şi arăta mai frumos decât şi-ar fi închipuit oricare dintre noi. Am dat fuga acasă, am mâncat cât de repede am putut şi m-am întors ca să aranjez trandafirii pe mese şi petalele la intrare. După ce fiecare bancă avea un trandafir frumos pe ea şi câte un bucheţel făcut de mamele absolvenţilor, a ajuns şi Ozana şi a aşezat petalele la intrare, nu de alta, dar absolvenţii trebuie să calce cu delicateţe în continuare, ca să nu strivească amintirile curate din liceu. Planul era să le adresăm câteva cuvinte din partea clasei a XI-a D şi să plecăm acasă, însă doamna dirigintă nu ne-a mai ascultat cuvântarea, invitându-ne, în schimb, să luăm parte la ora lor de dirigenţie. Habar nu aveam cât urma să plâng, însă, odată ce filmuleţul cu poze făcute de-a lungul anilor de liceu, realizat cu drag de diriginta lor, s-a terminat, discursul dânsei s-a încheiat şi fiecare dintre ei a început să ţină un mini-speech atunci când erau strigaţi la catalog, lacrimile au început să mi se prelingă, încetişor, pe obraz. M-am mutat în spatele sălii, unde cei din ultimele bănci mă tot rugau să le pun suc, aşa că nu puteam plânge, fiindcă trebuia să fiu atentă să nu provoc vreo inundaţie de Fanta în mijlocul lacrimilor absolvenţilor. Însă atunci când al meu drag prieten V. a ajuns în faţa colegilor şi, după ce le-a mulţumit lor, părinţilor şi dirigintei şi a făcut câteva glume de emoţie, mi-a mulţumit mie, iar colegii lui şi doamna lor dirigintă au început să aplaude, am izbucnit într-un plâns de nestăvilit. Zâmbeam larg, cât de larg puteam, şi plângeam necontenit. Într-un final, m-am liniştit, astfel încât intonarea Gaudeamusului m-a găsit zâmbind calm. După ce bileţelele ce urmează să fie puse la păstrare pentru 10 ani de-acum înainte au fost scrise şi miile de confetti au căzut peste lacrimile de bucurie ale părinţilor ce-au primit flori şi scrisori de la absolvenţi, s-a trecut, evident, la poze. Am profitat de prilej şi am făcut primele mele poze cu V. şi, din moment ce voiam să se oprească timpu-n loc, am forţat-o pe Ozana să ne tot fotografieze. Într-un final, i-am îmbrăţişat pe frumoşii noştri predecesori, ne-am luat la revedere de la diriginta lor şi-am plecat şi noi acasă. Nu ştiu ce-a făcut Ozana, dar eu, alături de V., ce mi s-a alăturat peste puţină vreme, am depănat amintiri şi-am plâns; după ce-a plecat şi ne-am luat rămas-bun, am continuat să plâng şi să plâng... de fapt, chiar am adormit plângând, sperând ca, în condiţiile acestea, să-mi fi secat canalele lacrimale, ca să nu mai pot plânge şi la festivitatea de absolvire.
Festivitatea a fost nemaipomenit de frumoasă. Cu vreo două ore înainte ca absolvenţii să sosească, am aranjat Sala Sporturilor, atârnând bannerele realizate de noi pentru cei din XII D, aşezând ghivecele cu flori şi pregătind scena. Odată ce boxele, chitările, bassul, tobele şi microfoanele au fost probate şi răs-probate, am făcut încă o repetiţie-şnur, la finele căreia am ieşit la o gură de aer şi am găsit o mare de absolvenţi în faţa Sălii Sporturilor. Eram împreună cu Luisa, ne-a salutat Abel, l-am felicitat şi ne-am întors în sală, deja emoţionate. Deodată, în miezul discuţiilor aprinse de emoţii, s-au auzit primele acorduri din Gaudeamus Igitur şi absolvenţii au început să defileze spre locurile lor. Când l-am văzut pe Andrei în robă şi cu toca pe cap, tot un zâmbet, mi-a tresărit inima de emoţie şi am avut un instinct (pe care nu l-am urmat, evident) de a-i sări în braţe. Am aplaudat în continuare, l-am salutat şi pe V., fiindu-mi tare drag să-l văd atât de aranjat, şi-apoi era cât pe ce să izbucnesc în plâns când a trecut Bianca pe lângă mine, deja plângând în hohote... Noroc cu gimnastele şi dansul lor extrem de amuzant de la începutul festivităţii, că altfel nu puteam să cânt. După ce-am ţinut discursul de început, toţi absolvenţii s-au ridicat în picioare şi au început să cânte, ba zâmbind, ba râzând, cei mai mulţi plângând, alături de noi şi toată sala răsuna de fericirea de la "18 ani" sau nostalgia după "Ani de liceu". Festivitatea a continuat cu premierea claselor a XII-a A şi B, am aplaudat cu toată fiinţa mea atunci când Andrei şi-a primit diploma de absolvent, şi-apoi, alături de Irina, am cântat din suflet, cu un drag de necuprins în cuvinte, "Save tonight". Am crezut că atunci când terminăm de cântat, o să plângem amândouă cu năduf, însă nu a fost deloc aşa. Deşi stăteam pe tocuri şi îmi tremurau picioarele de emoţie, nu am mai putut să plâng. Am aplaudat cu tot dragul şi nostalgia posibile şi atunci când V. şi-a primit diploma şi-apoi am căutat să mă adun, sufleteşte vorbind, şi să zâmbesc. Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat festivitatea, ştiu doar că am văzut tocile zburând şi am auzit multe strigăte de fericire. L-am luat pe Andrei de braţ şi, mândră nevoie mare, m-am plimbat prin toată sala cu toca lui pe cap, făcând poze şi povestind. Am făcut poza de absolvent şi cu dragu-mi prieten V. şi, apoi, cu Andrei de mână, am plecat să-şi lase roba la dirigintele lui şi să mai facă încă o poză de grup. După festivitate, am stat puţin în Collin's, apoi m-am dus să dorm, ca şi când nimic important nu s-ar fi întâmplat... M-a trezit un mesaj de o tristeţe nemaivăzută de la V. şi era cât pe ce să plâng din nou fără oprire, însă mi-am adunat puterile şi m-am dus la Andrei, unde-am povestit doar amintiri dragi şi amuzante din liceu, am râs şi ne-am bucurat de timpul atât de frumos petrecut împreună. Ziua s-a terminat, din nou, cu lacrimi şi cântece triste, din motive care nu pot fi scrise sau spuse, ci doar simţite, simţite acut şi cu toată fiinţa... Cert e că, până la sfârşitul zilei, am conştientizat că s-a terminat. Deşi nu eu sunt cea care a purtat roba, deşi mai am un an până la adevăratele lacrimi de la finalul liceului, simt cu cea mai fină cută a pielii mele că s-a terminat liceul pentru generaţia cea mai dragă mie. Şi e al naibii de greu să nu plâng, să nu mă doboare nostalgia, să nu îmi vină să dau cu toate ceasurile de perete, să nu mă cert cu Timpul care nu are răbdare, să nu urlu de durerea trimisă acum, din habar nu am ce motive, de Dumnezeu. Poate pentru nimeni absolvirea aceasta nu marchează un sfârşit atât de dureros ca şi pentru mine, poate nimănui absolvirea aceasta nu-i mai dă pace, ci numai lacrimi, poate pentru nimeni anii aceştia nu au fost atât de frumos trăiţi, atât de deplini, atât de importanţi ca şi pentru mine. Poate nimeni nu a iubit atât de mult şi de înalt ca şi mine în decursul acestor ani de o frumuseţe şi o tristeţe mai presus de fire şi poate nimeni nu a trăit un fragment de veşnicie la fel de minunat ca şi al meu, însă sunt convinsă că lacrimile tuturor erau autentice. Timpul chiar nu mai are răbdare, iar eu chiar nu mai am niciun răspuns şi nici o posibilitate de a ieşi învingătoare din lupta ce mi se dă acum în suflet. Chiar s-a terminat, şi zâmbesc din nou, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraz.
...nu goni grăbit anii de aur ce ne-ai dăruit.