Tatăl meu, preotul ce se urcă la Cer

Aceeaşi mână
care mi-a legănat visele încă din fragedă pruncie
mângâie acum, în fiecare duminică,
Trupul şi Sângele Lui Hristos.
Acelaşi glas
care mi-a spus poveşti
(mereu inventate, niciodată din cărţi)
rosteşte acum chemarea Duhului Sfânt.
Aceeaşi palmă
ce mi-a cuminţit năzdrăvăniile
se face acum, deopotrivă cu sufletul,
căuş pentru Dumnezeu.
Aceeaşi privire,
uneori blândă,
alteori intransigentă,
ce mi-a aprobat sau mi-a incriminat comportările
învăluie acum, de la amvon, sufletele pe care le păstoreşte
şi se luptă din răsputeri să fie purtătoare de Lumină.
Când îmi plec genunchii, în timpul Liturghiei,
şi-mi pironesc privirea în altar,
acolo unde sălăşluiesc îngeri, sfinţi şi tu, tată,
mi se desfăşoară în minte
frânturi, fragmente, secvenţe
de metamorfoză, de copilărie, de tumult, de dragoste.
Când îmi plec genunchii, în ceas de seară,
mă rog să-ţi dea Dumnezeu Viaţa
şi, prin tine, să ne împărtăşim şi noi de Ea.
De-acum, o cută-n plus nu e decât o adâncire în înţelepciune,
o urmă de tristeţe-n plus în priviri e doar o pregustare a bucuriei ce va să fie,
o fărâmă de seriozitate-n plus în glas nu e decât o adăugire de putere Cuvântului pentru care lupţi cu atâta ardoare,
o neputinţă-n plus e doar un piron bătut pe Crucea ce duce la Înviere.
Dintre cele zece mâini ce se-ntind spre a te îmbrăţişa acum, la cumpănă-ntre ani,
două se străduiesc ca,
deşi sunt murdare, păcătoase, pătimaşe,
să-ţi aducă un prinos de mulţumire,
un gând departe de desăvârşire,
un strop de dragoste,
ţie, tatălui meu,
părinte trupesc şi duhovnicesc.
Eu, cea care apără Adevărul cu înflăcărarea dobândită de la tine,
cea care flămânzeşte şi însetoşează de dreptate asemeni ţie,
care citeşte, ascultă, priveşte şi îndrăgeşte multe, foarte multe
din cele citite, ascultate, privite şi îndrăgite de tine,
care a călcat de atâtea ori în urmele lăsate de paşii tăi pe calea către Hristos,
eu,
cea care se identifică cu zbuciumările tale
şi caută ca tumultul ei să-l preschimbe în alinare,
eu îţi urez întru veşnicie ani.
Mâinile-acestea, bătătorite de la atâtea păcate,
se-mpreunează cu celelalte opt mâini
curate, cu degete întărite de pian sau chitară, cu urme de atingeri de sfinţi,
se-alătură celor două mâini ce-ţi sunt alături de-atâta vreme şi vor trece cu tine în Veşnicie
şi, smerite, îţi urează întru mântuire ani.
Şi mai e ceva:
ştii, încep să-ţi asemăn înflăcărarea cu a marelui şi dragului părinte Nicolae de la Rohia,
însă,
tainic,
mă rog să dobândeşti
(şi, prin tine, să cunosc şi eu această bucurie)
blândeţea iubitului nostru părinte Crăciun.
Mântuieşte, Doamne, sufletul tatălui meu
şi-l ajută să fie încă un preot
ce se urcă, zi de zi, ceas de ceas, neîncetat, la Cer.

Notă: Titlul este parafrazat după cartea lui Virgil Gheorghiu, "Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer". De asemenea, melodia e destul de veche, între timp am ajuns să fim cinci fraţi, nu doar două surori...

Gând de bucurie

Atunci când îngenunchem
şi ne aşezăm şi fruntea în palme,
chircindu-ne trupul şi eliberând deplin sufletul,
plângând,
rugându-ne,
simţind dragostea Lui Dumnezeu la intensitate maximă,
redevenim prunci
în pântecele sfinţit al Harului
şi murim cu fiecare zdrobire a inimii,
spre a ne naşte din lacrimi, dragoste şi Duh.

Orbiţi de întuneric

Uneori, cei orbi văd mai bine decât cei ce au simţul vederii intact.
Bartimeu, orbul şi cerşetorul,
e un exemplu de astfel de om,
ce s-a lăsat pătruns de Lumină fără a o vedea.
Cerşind, cerea să afle
Cine trecea, înconjurat de potop de oameni.
Mulţimea i-a răspuns ceea ce ştia, vedea, înţelegea: "E Iisus Nazarineanul".
Pentru ei, nu era Dumnezeu.
Era un tămăduitor, un prooroc, un om drept,
dar nu vedeau lumina ce izvora din El.
Bartimeu, însă, avea simţul duhovnicesc
mai dezvoltat decât cei ce aveau celelalte simţuri intacte.
Aşa că şi-a pus toată încrederea,
toată credinţa,
toată nădejdea
în chemarea insistentă a Lui Iisus, recunoscând în El
nu nazarineanul tâmplar, fiu al Mariei şi al lui Iosif,
ci Dumnezeul, Fiul Lui David, Cel îndelung aşteptat şi nebăgat în seamă.
A cerut,
a strigat,
a insistat,
înfruntând mulţimea, ce căuta să beneficieze de toată puterea de a face bine a Lui Hristos,
şi determinându-L pe acesta să-L asculte.
Ce i-a cerut? Să vadă.
Şi a văzut.
A văzut lumea, oamenii, soarele, cerul şi mai mult de-atât.
A văzut că Iisus este Hristosul, Cel pogorât spre mântuirea oamenilor.
Să cerem şi noi, ca şi Bartimeu,
"Doamne, să văd."
Secolul nostru, însă, nu mai admite cereri simple,
ci caută dovezi concrete.
Să vadă ceva, să vadă pe cineva, să vadă cumva.
Aşa că să cerem şi noi, aliniaţi "la concret",
să vedem dincolo de griji, temeri, ecuaţii fără rezolvare, bucurii şi dureri.
Să vedem că, lângă noi, acum şi-n veac, e Hristos, aşa cum le-a promis apostolilor.
"Doamne, să Te văd"
stă scris în unele traduceri ale Evangheliei.
Să te vedem şi noi, Hristoase,
cum ne ţii fiinţa întreagă.
Şi să ne vedem pe noi aşa cum ne vezi Tu,
aşa cum ne-ai văzut de la începuturile timpului,
aşa cum Ţi-ai dori să ne vedem
urmându-ne chemarea, împlinindu-ne rostul, luptând pentru dragoste.
Să vedem, Doamne.
Să credem şi să vedem.
Iar dacă nu se poate, măcar dă-ne să vedem şi mai apoi să credem.
Cine ştie, poate suntem mai orbi decât orbii
şi, culmea, orbiţi de întuneric, nu de lumină,
aşa că primeşte-ne aşa cum suntem, cerşetori,
orbecăind prin întunericul propriilor vieţi
şi căutând o Lumină izbăvitoare.

Dar cei nouă unde sunt?

Dintre cei zece leproşi pe care Hristos i-a vindecat,
doar unul, unul singur,
"şi acela de alt neam",
dintre cei ce nu aşteptau un Mântuitor,
s-a întors să-I mulţumească.
Dintre cei zece leproşi pe care Hristos i-a vindecat,
doar unul, unul singur,
nu s-a grăbit să-şi recapete locul în societate,
să se desfete iar de toate bucuriile vieţii,
să cunoască tot ceea ce-i fusese interzis să cunoască
atunci când era bolnav,
atunci când era respins,
atunci când viaţa, pentru el, era mai mult moarte.
Dintre cei zece leproşi pe care Hristos i-a vindecat,
doar unul, unul singur
a ales recunoştinţa - această subtilă virtute,
ce ne lipseşte atât de des;
doar unul, unul singur
şi-a amintit că binele i-a fost făcut, nu şi l-a făcut
şi că primirea, din nou, a vieţii
i-ar fi rămas o nădejde neîmplinită
fără Hristos.
Dintre cei zece leproşi pe care i-a vindecat,
Hristos nu a obligat pe niciunul
la o viaţă cu, întru, alături de El,
la mărturisire, propovăduire, jertfire de sine, renunţare la bucurie, lepădare de lumesc,
a aşteptat un simplu "mulţumesc",
pentru care, în schimb, să le dea nu doar viaţa trupească, ci Însăşi Viaţa Veşnică.
Şi totuşi, dintre cei zece leproşi pe care Hristos i-a vindecat,
doar unul, unul singur
a primit Veşnicia.
Să nu fim dintre cei ce uită,
să nu fim dintre cei ce, nerăbdători să se întoarcă la "ale lor", grăbiţi "să trăiască", fără timp să vorbească,
fără timp să asculte, să se liniştească, să se odihnească,
trăiesc viaţa fără de Viaţă.
Să mulţumim din suflet
pentru tămăduiri, iertări, bucurii, suferinţe, cruci, oameni, zâmbete, iubiri;
să mulţumim.
Şi-n acea mulţumire, vom găsi izbăvirea,
dragostea
curajul
răbdarea
de a le împlini pe toate aşa cum ne sunt de folos, nu aşa cum credem că ne sunt de folos.
Un "mulţumesc, Doamne" poate face minuni.
Să nu fim dintre despre care Hristos întreabă "Dar cei nouă unde sunt?",
cu atâta durere în dragoste, părându-i rău că libertatea lor nu-L cuprinde şi pe El.
Să recunoaştem Cine ne face binele şi, mai apoi, să fim recunoscători -
răsplata, în Veşnicie, e gingăşia incredibilă cu care Dumnezeu ne va răspunde atunci când Îi vom mulţumi:
"Cu plăcere, cu grijă, cu bucurie, cu dragoste, cu infinită dragoste".

Dor

"Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite." Pr Dumitru Stăniloae

113 Ways To Say I Love You from atomikaa on 8tracks Radio.

Nici sfârşit, nici început, ci un urcuş continuu

Nu îmi plac introspecţiile publice, e ceva şubred în a-ţi face analiza sufletească altundeva decât în Scaunul Spovedaniei, în a-ţi cerceta sufletul şi a-ţi stabili ţeluri altundeva decât în Taină. Aşa că nu o să fac o tipică listă a realizărilor şi alta a viselor. Tot ce pot spune la sfârşitul acestui an e că mulţumesc şi mă minunez neîncetat. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru toată răbdarea pe care a avut-o şi o are cu mine, pentru delicateţea-I inimaginabilă, pentru dragostea neţărmurită, pentru cât de frumos m-a schimbat, deschizându-mi ochii cu grijă şi dăruindu-mi, strop cu strop, Lumina Adevărului.
M-am schimbat aşa cum nu m-aş fi aşteptat niciodată să mă schimb într-un singur an. Am crescut aşa cum n-aş fi crezut că o să cresc într-un singur an. Am ajuns să iubesc aşa cum nu-mi imaginam că o să ajung să iubesc într-un singur an. Pentru că a fost acolo să mă prindă în caz că aş fi căzut, atunci când escaladam panoul de stâncă din prăpastia de păcat spre Calea către Adevăr, pentru că m-a învăţat din nou să păşesc, pentru că mi-a aşezat, în drumul spre El, cărţi ziditoare de suflet, oameni purtători de Lumină, lecţii nepreţuite, obstacole menite să-mi şlefuiască toate asperităţile sufleteşti şi să-mi subţieze orgoliul, culmi de fericire şi adâncuri de deznădejde, ca să-mi testeze credinţa şi să-mi lămurească tot mai deplin rostul meu pe Pământ, pentru că mi-a descoperit ce înseamnă Dragostea şi nu oboseşte niciodată să mă-nveţe să mă las trăită de Ea, pentru tot şi toate, pentru minuni şi vise neîndeplinite, pentru lacrimi şi zâmbete, pentru vârfuri înalte, atinse fie trupeşte, spre a-mi arăta că m-am vindecat de toate suferinţele şi bolile ce m-au chinuit, fie sufleteşte, spre a mă-ntări în lupta cea bună, pentru prăpăstii de necaz şi durere, din care am ieşit puţin şifonată, dar mult mai credincioasă, pentru prietenii pierdute şi prieteni câştigaţi, pentru curajul de care m-a făcut conştientă şi viitorul pe care mi-L prefigurează c-un zâmbet subtil de acolo, din icoană, pentru că m-a întors 180 de grade, indicându-mi cu blândeţe că trebuie s-o iau înspre Cer, iar nu înspre pierzanie, pentru că-mi arată neîncetat cum şi ce trebuie să fac ca să dobândesc Împărăţia, Îi mulţumesc Lui Dumnezeu.
La-nceput de an, nu am dorinţe, ci rugăciuni, nu am aşteptări, ci nădejdi. Şi sper din toată inima ca anul acesta să-nvăţ să iubesc desăvîrşit sau, cel puţin, cât mai aproape de desăvârşire. Iar vouă vă doresc să vă deschideţi inimile, cu încredere, lepădând mândria şi încrederea prea mare în forţele proprii şi lăsându-vă în voia Lui: vă va conduce pe cărări neştiute şi neumblate, la care nu v-aţi fi aşteptat, însă vă va scoate mereu, fără preget, la Lumină şi la Viaţă, împlinindu-vă visele, dăruindu-vă cele de folos, desăvârşindu-vă ambiţiile şi aşezându-vă acolo unde vă e locul, cu multă smerenie şi blândeţe, atât de multă, încât e abia sesizabilă. Doamne ajută, inimă bună, un an cu pace şi cu bucurii!
(nu ştiu de ce, dar îmi vine să scriu aici un mare "Hristos a înviat!", spre întărire, poate, şi spre bucurie, cu siguranţă)

Un alt fel de urare

Departe de zarva lumească,
de cozonaci, prăjituri şi cârnaţi,
în întunericul fără instalaţii, luminiţe sclipitoare şi lumânări,
adânc, adânc în suflete,
în miezul nostru cald, demult uitat
şi infinit mai prăfuit decât întreaga noastră locuinţă,
acolo caută Hristos sălaş.
Ne cheamă inima să fie un nou Bethleem,
Îşi caută locaş să Se nască.
Să nu-i fim han ce-L refuză,
ci iesle
ce să-I devină, în veşnicie, casă.
Să ne lăsăm ultimele fărâme
de dreptate, adevăr, răbdare,
smerenie, blândeţe şi dragoste
să-L învelească, să-L încălzească, să-L ocrotească
şi să-I aducem, în loc de tămâie, aur şi smirnă,
o inimă dornică de Viaţa Sa.
Să vrem, atât. Să vrem să fim un nou Bethleem
şi-apoi, fără să ne dăm seama,
Pruncul va creşte în noi,
ne va preschimba patimile în virtuţi,
aşa cum a preschimbat şi apa în vin,
ne va înmulţi speranţa şi iubirea, hrănindu-ne cu ele,
aşa cum a înmulţit pâinile şi peştii,
va merge pe apa tumultuoasă a sufletului nostru,
potolind cu un singur Cuvânt furtunile,
ne va răstigni toate durerile, neputinţele şi păcatele
şi, mai apoi, va învia şi ne va învia,
luându-ne cu El în Slavă.
Dar, înainte de toate acestea, trebuie să dăm la o parte
pungile de cadouri, crengile de brad, mâncarea, băutura şi sărbătoarea fără de Sărbătorit,
să facem lumină la noi în suflete
şi să acceptăm Pâinea Vieţii,
lăsând-O să se nască în Casa Pâinii sufletului nostru.
Să-I dăm sălaş Lui Hristos,
să-L lăsăm să Se nască în peştera rece a sufletului nostru
şi el ne va naşte din nou, dându-ne, în veci, Viaţa.

Notă: Bethleem se tălmăceşte "Casa Pâinii".