Stihuri pe un nor...

Lumina pătrundea printre scamele risipite pe cenuşiul cerului. Încet - încet, se prelingea pe fuselaj şi îmi mângâia aripile. Mă simţeam una cu planorul şi cu cel din spatele meu. Era tăcere. Ne înţelegeam nu din priviri, aşa cum se înţeleg doi îndrăgostiţi normali, ci din mişcări ale manşei. Când făceam un viraj pe stânga, ştia că îl iubesc. Când îmi regla panta de zbor, ştiam că mă ceartă cu blândeţe şi că, la coborârea din planor, mă va săruta... Iar atunci când apăsa cu putere palonierul drept, eram convinsă că în sufletul lui era o furtună ce îmi aştepta mângâierea ca să se calmeze. Dar clipa aceea perfectă, fragmentul de infinit dintre noi, ce ne cuprindea totodată şi pe noi şi planorul nostru, a fost tulburată de un nor răzleţ. Se adunaseră toate scamele şi formaseră un întuneric în care noi intraserăm cu totul, fiind copleşiţi de imensitatea lui. Am încercat să îl prind de mână... puteam doar să strâng tare de manşă, ca să îi transmit puţin din frica mea de a nu pieri în vâltoarea lui Octombrie...Mi-a răspuns printr-o strângere şi mai puternică de manşă... îmi spunea să am încredere. Stabiliserăm, de comun acord, să tăcem pe toată durata zborurilor pe care le făceam împreună. Corectările de pantă, virajele, chiar şi gândurile ni le transmiteam doar prin comenzi manşă - palonier. Singurele momente în care vorbeam erau cele în care dădeam rapoartele radio. Atunci aveam răgazul să ne ascultăm glasurile, să ne respirăm vorbele şi să ne împărtăşim fragmente de iubire. Apoi, tăceam iar. Acum, însă, octombrie ne forţa limitele la maximum. Intraserăm în mişcare browniană, absolut browniană, deşi nimic nu e asbolut. Vântul puternic se juca cu noi ca şi cu un titirez. Direcţia nu mai asculta de comenzile noastre ferme... nici măcar noi nu ne străduiam să ne mai ascultăm gândurile. Începuse să plouă. Picăturile imense, reci, dureroase loveau în planor, zdruncinau legătura sufletească ce ne unea... totul era un haos. Nu mai ştiam ce să iubesc, care comandă să o dau, ce gând să împărtăşesc. Norul octombrie se lupta cu noi, ne strângea iubirea, încercând să o sufoce, apoi îi dădea drumul, vlăguită. Iar noi eram neputincioşi. Prinşi în vâltoarea unei furtuni, nu ne mai puteam controla nici toamna din suflete. Izbeam cu putere unul în celălalt, orgolioşi, nemaiţinând seamă de faptul că mişcările mele de manşă erau total opuse cu apăsările lui de palonier... Strângeam din dinţi, scrâşnind, ca să nu vorbim. Închideam gândurile în noi şi nu mai dădeam drumul niciunei fărâme de iubire. Deodată, însă, norul octombrie s-a lăsat păgubaş sau a crezut că a învins, ascultându-ne tăcerea. S-a spart în mii de scame luminoase, scriind pe cer, cu tuş negru, că a biruit iubirea piloţilor. Dar nu ştia că, înainte ca el să se destrame, noi am dat drumul gândurilor din închisoarea psihicului. Am lăsat iubirea să rupă barierele fizice dintre noi. Şi aşa, sufletul lui a pătruns în mine, al meu în trupul lui, şi ne-am rugat împreună, fiecare cu sufletul celuilalt. Noi biruisem norul octombrie...
Am virat spre aerodrom, îndreptându-ne spre T-ul de aterizare. Zâmbind, mişcam manşa când la stânga, când la dreapta, nemaiţinând cont de variaţiile de pantă, ca să ne spunem unul altuia că suntem fericiţi. Am aterizat corect, pe două puncte, şi ne-am oprit la primul panou al careului de aterizare. Un val de aplauze ne-a întâmpinat... Ne-am desfăcut chingile, am pus paraşutele în planor şi ne-am luat în braţe. M-a sărutat cuminte şi mi-a şoptit un singur lucru... să mă uit sus, la cer. Cuibărită în îmbrăţişarea lui, am văzut, cu ochii mărindu-se a mirare, că scamele norului octombrie deveniseră stihuri de lumină, cântând vecernia iubirii noastre.


P.S.: Mulţumesc pentru cântec...:)