Lumânări şi suflete

Zi însorită. Ultima cu ore de dimineaţă... clopoţelul a sunat pentru ultima dată în anul acesta a pauză mare. Iar eu, eu am dat cu capul de lambriu. M-am trezit la realitate, am încetat să mai visez la cine era pe acelaşi nivel cu speranţele mele şi mi-am dat seama... că toamna asta vreau să mă îndrăgostesc. Şi mintea mea îmi spune, din nou, că nu e bine ce fac, că trebuie să aştept. Dar inima, încăpăţânată, vrea neapărat iubire. A uitat, prostuţa, că îi e frică de ea...
***
În miezul zilei, am plecat din lume. Am urcat departe, în munţi, unde, într-o bisericuţă mirosind a vechi şi a lumină, mi-am plâns sufletul până a dispărut şi ultima fărâmă de negură, de putreziciune, până s-a vindecat şi ultima rană. Şi, în şoapta omului Lui Dumnezeu, am devenit şi eu o fiică a Sa...
***
Copiii alergau în bătaia soarelui, aruncând cu frunze şi trăgându-mă de mână să mă joc cu ei. Aşa că am lăsat într-un colţ cartea şi aerul matur, mi-am suflecat mânecile şi m-am pregătit să alerg pe dealuri. Dar am ajuns în culme, printre toamnă şi copilării, şi am rămas cu mânecile ridicate a uimire... uitasem să mă joc.
***
Soarele apunea printre pădurile ruginii, norii se desfăceau în ritmul unui cântec de dor, iar avioanele supersonice păreau melci albi, târându-se pe cerul încremenit într-o tăcere supremă. Timpul se scurgea mult mai încet... Parcă Dumnezeu oprise curgerea lui ca să ne bucurăm de ziua aceasta la infinit. Încet - încet, aerul se rarefia şi puteam auzi câte o bătaie fulgurantă de aripi de înger... Eram acolo, cu îngerul meu păzitor, iar sufletul mi se contopea cu flacăra unei lumânări.
***
A trebuit să mă deprind din nou cu jocul şi joaca. Aşa că am alergat, am râs zgomotos şi mi-am prins de mână sufletul de copil. Eram amândoi fericiţi. Deodată, ne-am oprit cu toţii şi am privit luna ridicându-se dintre nori, rotundă ca şi un cerc perfect al fericirii, lăsând în urma ei un cer roz, potrivit pentru orizontul ce mi-l imaginam... Luna avea chipul tău. Păcat că nu era pătrată, aş fi furat-o, să mă plimb cu ea pe stradă şi să spun că am primit cel mai frumos cadou din lume. Însă nu acesta e cel mai frumos dar... iubirea, cred că ea mi-ar fi de-ajuns.
***
Noaptea s-a lăsat şi peste liniştea credincioasă din inimile noastre. Ne-am aprins lumânările şi am privit cum ardeau, timide, luptând pentru viaţă veşnică. Iar noi, cuminţi, am plecat capetele, am spus o rugăciune şi ne-am strâns sufletele în palmă... erau acolo, sculptate în ceara ce ni se prelingea pe degete.. şi ne spuneau că vor să fie fericite..
***
În drumul spre casă, lăsam în urmă, cu viteză, atemporalitatea unei după-amiezi. Lăsam departe, în munţi, liniştea şi pacea îngerească. Mă simţeam izgonită din cer. Dar stelele care îmi zâmbeau, îndemnându-mă să îmi şoptesc dorinţele la urechile lor luminoase, mi-au răspuns că izgonirea nu e definitivă. Depinde doar de mine dacă sufletul meu va deveni o lumânare ce scânteiază în Cerul veşnic sau o simplă flacără ce se stinge în vâltoarea unei lumi urâţite de cea mai urâtă boală, păcatul. Şi am ales... să mă întorc de unde am fost izgonită...acolo e casa mea.