De ce nu îmi amintesc cum să fiu înger dacă dintre ei am sosit? De ce nu am stenografiate în amintire chipuri de heruvimi şi serafimi dacă îi vedeam atunci când eram mică? De ce caut să făuresc aripi din iubirea pentru tine când aripile sunt fulgi de dragoste divină? De ce mai caut diferenţa dintre iubirea mea şi dragostea divină, când ştiu foarte bine că te iubesc ca pe Dumnezeu?
"...Sânt o căprioară. Oamenii m-au rănit în inimă, iar în loc de sânge au izvorât lacrimi...
Ceruri milostive, vă spun taina mea: în loc de sânge în inimă, am lacrimi. De aceea plâng pentru toţi cei trişti, pentru toţi cei umiliţi, pentru toţi cei răniţi, pentru toţi cei nebăgaţi în seamă.
A FI este pentru mine acelaşi lucru cu A IUBI. Prin abisuri înfricoşătoare şi prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru, spre tine, omule bun, spre Tine, Preabunule şi Preagingaşule Doamne!
Ştiţi, căprioara nu poate să urască. Ea poate doar să jelească şi să compătimească. Toate jignirile, toate grosolăniile ea le respinge prin tristeţe şi prin milă.
Mie mi s-a hărăzit: Fii tristeţe şi dragoste. Iar eu cu întreaga mea fiinţă împlinesc soarta mea: mă tânguiesc şi iubesc. Mă tânguiesc prin dragoste şi iubesc prin tânguire. Şi poate fi altfel în lumea asta locuită de oameni?" Sfântul Iustin Popovici, "Căprioara în raiul pierdut"
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!" I Corinteni 13, 4-8.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu