Sfinţiri de biserici şi de suflete

În 27 noiembrie, la Josani, am înălţat o rugăciune mai specială. Cea de-a doua biserică în care slujeşte tatăl meu a fost sfinţită. Simplu, frumos, liniştit. Doar că, pentru mine, cel puţin, sfinţirea a însemnat mai mult decât o slujbă lungă şi, ce-i drept, interesantă. Prezenţa episcopului în sat, a unui sobor de preoţi, frumuseţea slujbei de târnosire, mirosul de apă de trandafir şi tămâie ce se răspândea încet-încet... nu au fost suficiente pentru mine. Am simţit mai mult decât ungerea cu Sfântul Mir a sufletului, am simţit mai mult decât pecetluirea Mesei din altar cu un amestec înmiresmat de ceară, tămâie, aloe şi alte plante, am trăit mai mult decât o aglomeraţie şi o căldură uşor insuportabile, am înţeles mai mult decât predica fără cap şi fără coadă a unui călugăr bun la suflet şi plin de dragoste, dar cu o gură nu tocmai de aur. Mi-am plecat genunchii alături de una dintre surorile mele duhovniceşti foarte dragi sufletului meu, Iulia cea creaţă şi visătoare, şi ne-am împreunat rugăciunile pentru iubire, precum şi râsetele greu de oprit (da, două fete de preot găsesc iute un motiv de a râde când sunt una lângă cealaltă, mai ales la biserică). Mi-am plecat genunchii în biserica puternic luminată şi, cu ochii în lacrimi, m-am rugat să mă sfinţesc şi eu. M-am rugat aşa cum nu o mai făcusem de mult, cu fiinţa tremurândă, cu zâmbetul fericit în apropierea Lui de Dumnezeu, cu lacrimile vărsându-se din preaplinul sufletesc. Şi-apoi, apoi tatăl meu a fost hirotesit iconom. (Sunt trei distincţii, sachelar, apoi iconom, apoi iconom stavrofor). Nu distincţia în sine m-a făcut să izbucnesc în şi mai multe lacrimi, ci privirea tatălui meu, pe care am căutat-o şi în timpul slujbei. Privirea plină de dragoste şi luptă, privirea uşor obosită, privirea în care stau, limpezi, verticale, toate eforturile, durerile şi suferinţele pe care le-a îndurat ca să se bucure, pentru o clipă, de Harul ceresc. Şi-apoi, am regăsit şi privirea mamei. Blândă, ocrotitoare, gata şi-n acel moment de fericire să se sacrifice, învăluindu-ne în iubirea ei jertfelnică şi-n căldura ei sufletească, atât de bună şi de liniştitoare. Într-un final, am întâlnit privirea Maicii Domnului. Şi-am avut, pentru o clipă, impresia că-mi zâmbea. Că ne zâmbea, nouă tuturor, familiei noastre ce e gata să treacă prin foc şi sabie pentru credinţa în Fiul Ei. Şi-atunci am izbucnit în plâns. În faţa bisericii pline ochi de lume, în faţa episcopului ce ne binecuvânta, în faţa prietenei mele iubite, în faţa duhovnicului ce mă privea înţelegător. Şi mi-am strâns familia, averea cea mai sfântă şi mai dragă, la piept. În acea îmbrăţişare, L-am simţit pe Hristos în mijlocul nostru. Am ştiut, în clipa aceea, că mereu A fost, mereu Este şi mereu Va fi acolo, lângă inimile noastre, oricât de greu ne-ar fi.

Mi-am şters lacrimile şi am luat în braţe un prunc de doar şase săptămâni, al unei prietene cu suflet mare. Şi, zărindu-i zâmbetul, m-am gândit că acum, deşi-s la fel de răzvrătită şi impulsivă, mi-ar plăcea la nebunie ca, pe lângă Maria, Ioan, Filip şi Mihai, să mai am o surioară. O Ana sau o Iulia sau orice alt nume de copil-înger... Fiindcă nădejdea în lupta cea bună, pentru mântuire, mi-a crescut instant când am privit copilaşul acela drag în ochi. Dar am lăsat fetiţa mamei ei şi mi-am luat piticii voinici în braţe şi prieteni frumoşi în inimă. Şi-am realizat că, de fapt, familia mea e mult mai mare şi-ntinsă cât văd cu ochii. Pentru că Dumnezeu a avut grijă să-mi dăruiască mereu oameni pe care să-i iubesc şi care să mă iubească. Simplu, frumos, liniştit.