Era o miercuri ca oricare alta, 30 noiembrie. Doar că, după şcoală, în loc de un prânz cald, acasă ne aşteptau rucsacii, burduşiţi de pulovere, căciuli şi alte haine groase şi plini cu sfoară, bannere, steaguri sau pliante, mă rog, tot ce are nevoie un centru local ca să se prezinte demn la un festival naţional cercetăşesc. Cu nerăbdare greu de cuprins în cuvinte în suflet şi cu un chef nebun de viaţă, ne-am urcat în trenul ce ne ducea, leneş, prea leneş pentru ritmul tineresc în care ne băteau inimile, către Alba Iulia, către 300 de oameni frumoşi cu eşarfe la gât, către Festivalul Naţional "Unitate şi prietenie" ediţia a XIV-a, către un timp cercetăşesc, mai presus de timpul plin de griji al vieţilor noastre de zi cu zi. Călătoria a fost condimentată cu poze artistice alături de controlori în gara din Simeria şi conversaţii în care mai mult râdeam decât vorbeam şi, într-un final, ne-am văzut ajunşi la Alba Iulia. Eu una nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. Draga mea Ciucă, alături de-al ei Ashu, frumoasele mele Rebecca şi Roberta, precum şi liderul lor pus pe şotii, Andrei, ne aşteptau în gară. Nu mai conta că, în restul anului, Ciucă stă în Iaşi, iar ceilalţi în Craiova. Conta doar că, cu excepţia a câteva persoane, toţi prietenii mi-erau în acelaşi loc, pentru una dintre puţinele dăţi în care se întâmplă asta. Aşa că am decis să mă bucur la maxim de acest festival.
Ajunşi la sală, ne-am lăsat bagajele şi am alergat să bem un vin fiert, să povestim, să râdem, să ne strângem în braţe. Nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul şi a trebuit să revenim la sală, ca să ne înregistrăm şi să ne alegem locul în care ne vom duce veacul patru nopţi şi patru zile. La sală, alte revederi impresionant de... strânse-n braţe şi zâmbitoare, pentru că, deh!, când e frate lângă frate, adică atunci când e Vlad lângă mine, e clar nebunie! Plus că am dat şi peste albanezele mele iubite, Paula, Ale, Alexa, Raluca şi peste al meu drag Manase, aşa că manifestările dezlănţuite de iubire au continuat. Mi-ar fi greu să înşirui aici toţi oamenii frumoşi revăzuţi în câteva minute. Cert e că după ce-am făcut în sfârşit cunoştinţă cu Iulia, frumoasa Iulia, cumnata mea şi am stat puţin (mai mult) de vorbă cu ea, am început să mă agit ca o cercetaşă hiperactivă ce sunt şi să mă bat cu Ashu sau să alerg după Robi sau să dansez de fericire. Într-un final ne-am întins izoprenele şi sacii de dormit, am tras concluzia că vom muri de frig în locul în care dormim, deci era imperios necesar să ne căutăm alte "domicilii" şi, cu şi mai mulţi oameni de strâns în braţe, am plecat către festivitatea de deschidere. Acolo, am râs cu lacrimi la sceneta celor de la Skepsis, ne-am jucat ca nişte cercetaşi entuziaşti ce suntem şi-am băut mult ceai fierbinte, să mai domolim frigul ce ne cuprinsese. Am aplaudat cu zâmbetele fericite întinse până la urechi momentul în care Yeti a declarat festivalul deschis şi-am cântat şi-am dansat până nu am mai putut alături de cei de la Plus Noi. Întorşi la sală, rupţi de oboseală, am povestit până ni s-au închis ochii şi-apoi am trecut în hibernare... doar până a doua zi dimineaţa.
1 Decembrie la Alba Iulia. Încă un vis devenit realitate. Alături de Maia, Gabi, Diana, Amalia şi Tihuleţ, precum şi împreună cu Ozana, Luisa, Nora şi Mădă, în primă fază, am primit steguleţe tricolore, ne-am holbat la frumoşii elevi de la liceul militar şi am intrat în Catedrala Reîntregirii Neamului, exact la Prefacere. Apoi, am asistat la câteva depuneri de coroane, după care am plecat în explorarea oraşului Unirii. Am rămas cam dezamăgiţi, pentru că în afară de aglomeraţia de pe centru, totul era gol, inclusiv Şanţurile Cetăţii. Ne-am întors, descumpăniţi, şi-am văzut schimbarea de gardă, care ne-a mai înveselit puţin (să fie oare de vină faptul că l-am rugat pe primarul albaiulian să mă lase în faţa lui pentru că nu văd destul de bine?), după care ne-am întâlnit cu devenii noştri dragi (Anca, Ancuţa, Arminda, Slash, Patricia, chiar şi Ovidiu, pe care nu-l mai văzusem de-un car de ani) şi am făcut muuuulte poze, să ne-amintim că am fost la Alba de 1 Decembrie. După ce-am bătut magazinele în căutare de un loc cald şi ne-am refugiat inclusiv în Galeria de Artă, am ieşit să vedem şi noi, ca tot românul, parada, care a fost cam seacă, plus că lumea incultă începuse să-l huiduiască pe prim-ministru, aşa că ne-a cam pierit tot cheful. După paradă, ne-am cumpărat dulciuri, ne-am comandat pizza şi, într-un final, am ajuns înapoi în sală, la căldură, unde-am mâncat tihniţi şi ne-am jucat Steaua sau Capra sau alte jocuri ce implică energie debordantă şi spirit de echipă, cum numai la cercetaşi găseşti. Pe lângă jocuri, eu m-am bucurat de acest timp liber povestind, ba cu fetele craiovence, ba cu Felix, ba cu Tihuleţ. Seara, am mers la concert Zdob şi Zdub şi Holograf, împreună cu oltenii mei dragi, şi ne-am distrat la maximum; după ce-am rămas fără glas, ne-am mutat sediul general în UPub, unde ne-am jucat Jungle Speed până la epuizare (am bătut-o pe Becca, am bătut-o pe Becca, ieeeeeei!). Întorşi la sală, ne-am strâns cu toţii în jurul lui Iulian, ca un centru local unit ce suntem, şi-am râs până când au venit temerarii din staff ca să ne spună să facem linişte, ba chiar i-au făcut poză lui Iulian din cauză că tulbura liniştea mult prea tare, moment în care criza de râs a atins apogeul, fiindcă Iulian le-a spus fotografilor că le poate da direct pagina de Facebook, dacă vor să-i vadă chipul. Am adormit râzând, ca să păstrăm tradiţia conform căreia mesajul de "Vă rugăm să facem linişte!" se adresează, mai mereu, devenilor.
Vineri am fost treziţi cu melodia aceasta, absolut genială, şi apoi cu Bună Dimineaţa a celor de la Zdob şi Zdub. Bine-dispuşi încă de la primul zâmbet al zilei, gata să plecăm în Marele Turnir, ne-am luat micul dejun în stil mare şi ne-am pus pe aşteptat, alături de oamenii faini din patrulele nou-formate pe care abia aşteptam să îi cunoaştem. Patrula mea s-a numit Cavalerii Somnoroşi, fiindcă lenea ne-a ţinut uniţi. În prima parte a zilei şi a turnirului, trebuia să mergem la minele de aur, lemn şi fier şi să colectăm cât mai multe puncte, care însă se acumulau în funcţie de cât îi lua patrulei următoare să treacă proba de la mina respectivă şi ce interval de timp exista între cele două patrule. Drept şi prin urmare, noi nu ne-am prea omorât cu acumulatul de puncte: ne-am plimbat, am mâncat regeşte şi-am râs. Totuşi, am aruncat şi noi cu bocancul, am reprodus melodii sau am călărit băieţii din patrulă cu o suliţă în mână, exact ca la un turnir. În partea a doua a competiţiei, trebuia să ne duelăm cu celelalte echipe. Punctele acumulate ni s-au transformat în cartonaşe cu vrăjitori, soldaţi şi arcaşi şi ne duelam cu cărţile de joc, exact ca în desenele animate. Ei bine, la partea aceasta ne-am distrat pe cinste, pentru că ne-am desenat cărţi de joc suplimentare, cu Chuck Norris cel invincibil sau cu dragoni cu extra-puncte şi, înainte de a pierde sau a câştiga un duel, provocam cealaltă echipă la o tură de râs copios. La sfârşitul turnirului, am rămas cu o zi petrecută foarte fain, cu noi oameni frumoşi cunoscuţi (Amalia din Iaşi sau Alexandra din Cluj), cu o altă viziune asupra cetăţii frumoase Alba Carolina, cu febră musculară de la prea mult râs şi cu energie debordantă, fiindcă urma Târgul de prezentare al Centrelor Locale... alte clipe trăite, alt epilog.
Imaginaţi-vă un cort alb, imens, cu aproape 30 de standuri. Standuri cu pliante de prezentare ale oraşelor, standuri cu steaguri de patrulă sau centru local, standuri cu lănţişoare, cercei şi brăţări hand-made numai bune de cumpărat, standuri cu albume cu fotografii, bloguri în timp real, arbori genealogici sau alte modalităţi ingenioase de prezentare a proiectelor din anul ce-a trecut, standuri cu zacuscă, pâine cu untură, prăjituri, fursecuri şi brioşe, standuri cu machete de cetăţi din cărţi de joc, carton sau pufuleţi, standuri cu cercetaşi îmbrăcaţi în haine medievale, gata să te convingă de frumuseţea acestei perioade istorice. Peste toată această imagine, presăraţi câte un zâmbet la fiecare pas, multe îmbrăţişări, jocuri peste jocuri, dueluri între cavalerii mai curajoşi şi muzică bună. La sfârşit, adăugaţi şi prezentări de proiecte, tombole pentru participări gratuite în campuri (Bucureşti Quest 2012, de exemplu) sau mâncare şi un joc care-a mobilizat toată lumea la final. Înainte însă de final, nu pot trece de momentul în care vă povestesc despre acest târg fără a menţiona faptul că şi centrul meu local, Deva, a prezentat un proiect: campul de supravieţuire "Pierdut în pădure", care se va desfăşura la Săcărâmb la sfârşitul lunii august. Înainte de UP, am avut un concurs între unităţi, pentru a desemna cea mai frumoasă prezentare PowerPoint, care urma să fie folosită la festival. Unitatea a cărei şefă sunt a câştigat şi încă sunt tare mândră de lucrul acesta. Câştigătoare şi în viitorul staff al campului fiind, alături de Maia, şi ea membră a acestei echipe de coordonare, am prezentat, folosindu-ne de .ppt, campul nostru care sperăm că va fi tare frumos. Am avut nişte emoţii îngrozitoare (închipuiţi-vă că am ajuns să vorbesc înainte chiar şi cu liderul cel mai lider, Yeti, coordonatorul UP-ului), însă când am luat microfonul în mână, am văzut, în mihjlocul cortului, un grup de oameni frumoşi şi dragi mie, strigând tare "Hai Petra! Hai Castore!". În momentul acela mi-au pierit toate emoţiile şi am putut vorbi dezinvolt, cu multă încredere în mine însumi, gata să-i conving pe cercetaşii din toată ţara să vină la noi în camp. După prezentare, m-am ales cu enorm de multe îmbrăţişări, ştampile pe faţă şi chiar o plimbare prin cort pe umerii lui Manase. La sfârşit, deşi am avut o grămadă de strâns, nu a mai contat oboseala, nu a mai contat căderea nervoasă avută undeva la începutul serii (de-aia urâtă, cu lacrimi), nu a mai contat absolut nimic în afara faptului că zâmbetul larg de pe chip se prelungise şi-n suflet, cuibărindu-se sub eşarfa aducătoare de fericire. Noaptea s-a continuat cu o repetiţie a flashmob-ului pe care urma să-l facem sâmbătă la UPub, cu o surpriză făcută lui Gabi şi lui Tihuleţ, a căror zi de naştere am sărbătorit-o la 12 noaptea, şi anume: ne-am urcat în tribune cu pancarte cu "La mulţi ani!", am cântat cât am putut de tare, apoi i-am aruncat de 17, respectiv 16 ori în sus... Radiau efectiv fericire. Am mai avut parte de-o sesiune de chitărit la UPub, de poveşti amuzante cu orădenii şi clujenii şi de o mutare a locului de dormit la Oradea, pentru că la mine pe izopren era muuuultă dragoste, iar eu voiam doar somn.
Sâmbătă dimineaţa entuziasmul era înapoi la locul lui. Eram gata de ateliere, gata de cunoscut şi mai mulţi oameni faini, gata de alergat, sărit şi distrat o zi întreagă. La prima tură de ateliere, cea de dimineaţă, am fost la Recycle Bin, la draga mea Raluca. Împreună cu o echipă nou formată, de fete faine şi descurcăreţe (Simona din Iaşi sau Maria din Cluj), am confecţionat cea mai frumoasă rochie medievală din fâşii de carton şi sfoară: cu crinolină, cu corset avangardist, numai bună de purtat la o paradă de modă. În pauza de la prânz, am plecat cu Ashu şi Ciucă la o pizzerie, aproape de sala de sport Colegiului Naţional "Horia, Cloşca şi Crişan" (HCC, pe scurt) în care eram cazaţi şi, după maxim un sfert de oră, o bună parte din cercetaşii mei dragi craioveni şi-a făcut apariţia, aşa că am mâncat, am râs pe cinste la isprăvile unora sau altora şi-am povestit aşa cum îmi fusese dor s-o fac. În sesiunea a doua de ateliere, am fost la Improvizaţie creativă, atelier ţinut de draga de Miha Ciobanu şi de Mantea 'ăl fain. Echipa de exploratori participanţi care se formase era absolut genială: eu, Maia, Felix, Tihuleţ, Tami, Dani sau Ghimpe, Ketchup, Andra şi încă câţiva copilaşi mai timizi. Ce pot spune e că ne-am distrat pe cinste, de la jocul de cunoaştere în care trebuia să ne evidenţiem calităţi şi defecte la Freeze, un joc menit să ne dezvolte spontaneitatea şi capacitatea de a improviza, de la jocul energizant de la început (pe parcursul căruia am făcut numeroase genoflexiuni din cauză că nu eram atentă) la cel în care trebuia să creăm o poveste spunând fiecare doar câte un cuvânt şi, într-un final, la jocul în care, în echipe de câte cinci oameni, am creat poveşti trecând brusc de la ideile unuia la ideile celuilalt, pentru a vedea dacă suntem receptivi la ce gândesc ceilalţi şi capabili să prelucrăm în folosul nostru (probabil cea mai tare parte a atelierului, în care am râs până nu am mai putut, de pietre şi doctori de pietre şi alte cele). Întorşi la sală, am făcut flashmob-ul cu dansul pe melodia Low a lui Flo Rida şi a ieşit neaşteptat de bine şi de spectaculos şi am aruncat bomboane de la tribună, cadou de la Gabi şi Tihu de ziua lor pentru ceilalţi cercetaşi. Apoi, cu mic cu mare, am plecat în Şanţurile Cetăţii, la festivitatea de închidere a festivalului. Acelaşi cort ce ne găzduise voia bună cu o seară înainte, ne primea acum cu braţele deschise, cu gulguţe suspendate ca-n poveşti şi cu surprize mai mici sau mai mari. Ne-am jucat, imaginându-ne că mergem să vânăm un urs, am cântat imnul Festivalului "Unitate şi prietenie" cu chiar compozitoarea lui, după care am luat parte la premiere. Unitatea Sargeţia din Deva (dadada, cea la care mi-s şefă) a obţinut premiul III, cei din Târgu-Mureş locul II şi Hunihunihunidoara locul I (bravoooo, dragilor!). La finalul festivităţii, după ce Yeti a mulţumit tuturor şi ne-a făcut să vărsăm câteva lacrimi, am ascultat un mini-concert al trupei lui Manase şi am zbierat şi cântat şi aplaudat cu ultimele urme de energie rămasă. După pozele de grup de rigoare, am plecat în "vânarea" unui local în care să ne petrecem seara ("am" desemnează Petra cu cei din Craiova şi Alba Iulia). Evident, toate pub-urile erau pline sau închise, aşa că am ajuns, într-un final, la UPub, unde-am băut cafea la 12 noaptea, am cântat până am rămas fără voce, am mâncta pufarine şi portocale, am râs şi-am plâns, am bârfit şi-am tăcut, am îmbrăţişat şi-am realizat încă o dată cât de greu cântăresc prieteniile acestea, fie ele şi la distanţă. La 3 dimineaţa am mers înapoi la sală, unde-am mai râs cu Becca, Ghimpe, Ozana şi Andrei, apoi am stat la poveşti până la 5 dimineaţa cu Tihuleţ şi-am început să vorbesc incoerent, apoi am adormit, visând intermitent zâmbete şi eşarfe.
Ziua de duminică a fost una cu multe lacrimi. Primii prieteni de la care mi-am luat rămas-bun au fost Ashu şi Ciucă. I-am strâns tare de tot în braţe, ei m-au sufocat cu o îmbrăţişare CiucAshu, şi-aşa am început să plâng. Am continuat cu despărţirea de Felix, unde, deşi n-am început să plâng, tot a fost dureros. A trebuit să mă despart şi de draga mea Ale, deşi ea era albaneză, dar trebuia să ajungă acasă, şi câţiva stropi de lacrimi tot au fost vărsaţi. Punctul culminant a fost atins alături de craiovenii mei iubiţi. Deşi mai era timp berechet până la plecarea lor, toate lucrurile erau strânse, rucsacii închişi, iar eu, cu Robi în braţe, am început să plâng. Şi-a început şi ea să plângă. Apoi a venit Becca la mine-n braţe şi aşa, îngropându-ne feţele eu în părul ei, ea pe umărul meu, am plâns o grămadă. Am plâns şi lângă scumpa mea Maria, lângă cealaltă Marie dragă, am plâns mult şi când m-a luat Radu în braţe. Apoi i-am condus afară... şi-am strigat împreună "Fusei aici, făcui asta!". Tură nouă, proaspătă de plâns, cu sughiţuri chiar şi cu Ozana, iubita mea Ozana lângă mine, ca întotdeauna. Mi-am mai luat la revedere de la iubitul meu frate Vlad şi-am început din nou să plâng... Sala era aproape goală, aşa că am început şi noi să strângem, printre lacrimi şi goluri sufleteşti. La un moment dat, am luat o pauză şi, alături de Ozana şi mai nou draga şi scumpa mea Nora, am plâns din nou, cu năduf şi dor. Rucsacii odată închişi şi depozitaţi în tribune, sala a fost dată spre curăţenie, însă tot ceea ce-am trăit noi într-însa era bine pus la păstrare în suflete. Am plecat în Friends, să ne mai trezim la o cafea alături de timişorenii noştri iubiţi şi de Petra-varianta masculină. Timpul s-a scurs repede, Manase şi Paula ne-au condus la gară şi, cu ultimele sforţări, am strâns tare-n braţe ultimii prieteni rămaşi în Alba Iulia, le-am zâmbit din adâncul inimilor noastre şi ne-am urcat în tren, cu un dor deja nebun în suflete.
Cu ce-am rămas după UP? Ştiu fără ce am rămas: fără carnet de elev, fiindcă l-am pierdut în trenul de întoarcere. Cu ce am rămas încă e greu de cuantificat, deşi au trecut două săptămâni. Cu momente pe care, cu siguranţă, nu le voi uita vreodată, dar astea sunt deja clişee. Nu pot spune că cu mai mulţi prieteni, cu mai multe cunoştinţe, da, însă cu prietenii mai solide. Cu un buchet de reverii devenite realitate, cu zâmbete pentru zilele negre (acum, când scriu, dispoziţia mea sufletească e la minus 1, însă amintirile acestea îmi aduc curajul de a fi optimistă), cu poduri sufleteşti construite între oraşe aflate în părţi total opuse ale ţării... Cu trăiri mai presus de fire, cu sentimente sincere de prietenie, cu ceritudinea că cercetăşia ne creşte şi ne-nvaţă să fim oameni care luptă pentru visele lor, pentru o lume mai bună, care chiar poate deveni realitate dacă ne unim forţele. După UP am rămas sigură de un fapt: "Unitate, prietenie, asta e cercetăşie, noi suntem mereu lângă voi!". Aşa că să ne vedem cu bine, cât de curând, pentru că mi-e foarte dor de voi toţi!
P.S.: Graţie Paulei, iubitei mele Paula, care a fost jurnalist şi redactor al revistei campului, am apărut în ziaaaaaaaaaaar! Me so popular.:)
P.P.S.:
imn UP by Florina Pauleti.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu