ce nu te omoară, te face mai puternic

Vine Crăciunul! Stai, chiar vine? Pentru că eu una nu simt absolut nimic deosebit. Momentan mă simt aşa cum, probabil, se simte un fulg ce-a devenit din zăpadă albă mocirlă călcată-n picioare de neglijenţă, nesimţire şi nedreptate. Dar să-ncep cu începutul, care e totuşi puţin mai frumos şi îmi mai aminteşte de cât de optimistă, entuziastă şi plină de viaţă ar trebui să fie adevărata Petra...
Joia trecută am avut prima descărcare nervoasă (de ce descărcare? pentru că momentan mă simt fulger, trăsnet şi furtună pentru cei din jurul meu). Trebuia să avem evaluarea proiectului Biblioteca Vie. Trecând peste partea în care nu s-a mai ţinut (pe mine, sincer, nu mă afecta prea tare), ajung la ceea ce mă interesează: am stat în Prismo, o tipografie, cam o oră după Radu, aşteptând să-mi spună "ceva important". Între timp, am mai povestit cu Teo şi Daria, apoi ele au fost lăsate să plece, iar eu nu. Când să discut şi eu cu Radu, apare o "tanti", pentru că altfel nu o pot numi (în viziunea mea, "tanti" e o femeie grasă şi care le ştie pe toate) şi mi-l acaparează pe interlocutor, aşa că Petra ajunge să vegeteze o jumătate de oră. Din când în când îi mai aruncam câte o privire "plină de dragoste" lui Radu, iar el mi-o răsplătea cu un zâmbet menit, probabil, să mă destindă. Într-un final, mi-am adunat catrafusele, i-am lăsat numărul de telefon şi-am plecat la ore la bio. Sincer, mă aşteptam să mă sune, da' am aşteptat degeaba... (după aceea am aflat că nu avea credit). În orice caz, la nervii mei întinşi la maximum şi starea sufletească tensionată, seara din Prismo a fost probabil factorul ce-a declanşat izbucnirile ulterioare, din ziua de vineri. De ce izbucniri? Pentru că am luat 9 la mate din cauză că am greşit o scădere de tipul "6-4" şi, mulţumită acestei note care, ştiu, e mare, mi-am ruinat orice şansă de-a mai avea 10 media la mate. De ce mă deranjează ce medie am în condiţiile în care mă duc la medicină? Pentru că la mate mi-am dat silinţa, am muncit pe brânci, am avut chiar şi caiet de exerciţii suplimentare şi nu mi se pare corect să fiu pusă pe acelaşi calapod al mediei cu fete din clasă care, fără urmă de mândrie, pur şi simplu nu ştiu atât de mult. Dar mi-a trecut şi asta, fiindcă a venit seara de vineri, care a calmat primele ture de lupte între nervii mei şi starea de linişte, entuziasm şi serenitate ce mă caracterizează. De ce seara de vineri a fost atât de frumoasă? Pentru că Raluca, bucureşteanca de la Biblioteca Vie, a venit la Deva, pentru că am mers alături de ea, Teo, Andrei şi Radu la un concert de Crăciun fantastic, al coralei Sargeţia din Deva şi al corului Magnus al Conservatorului din Bucureşti, pentru că am închis ochii şi m-am rugat în timp ce nişte tineri cu voci îngereşti de-a binelea îmi luminau întunericul sufletesc cu muzica lor, pentru că am văzut primul brad împodobit şi pentru că am simţit, în seara aceea, că inima a început să bată în ritm de sărbătoare. Weekendul a fost unul tare frumos, fiindcă sâmbătă seara am făcut evaluarea Bibliotecii Vii şi am învăţat lucruri importante, cum ar fi cum se lucrează în echipă, care e rostul unui om care să nu fie implicat în echipa respectivă, ci să poată privi totul obiectiv, cum un coordonator trebuie să împartă corespounzător sarcinile, fără a cădea în eterna patimă a entuziaştilor, de a face ei totul sau cum se construieşte eficient comunicarea într-un grup. Am avut ocazia să povestesc mai multe şi cu Raluca sau Radu, ceea ce m-a bucurat tare mult, şi să petrec încă o sâmbătă în stil mare. Duminică seara am fost la Ozana, împreună cu Nora şi Caius, ne-am jucat un soi de mimă, doar că fiecare primea un cuvânt sau o expresie pe care trebuia să le explice colegului de echipă astfel încât acesta să se prindă despre ce e vorba. Concluzia la care am ajuns? Că nu ne mai jucăm asta cu Caius, care vorbea doar despre Star Wars, Perpetuum Mobile sau Al Doilea Război Mondial. După ce Nora a "dezertat", ne-am uitat la Cafe Deko şi am murit de râs: cel mai bun medicament ce poate menţine sistemul imunitar sufletesc în funcţionare perfectă.
Ziua de luni, pe lângă că e LUNI, a mai fost şi una oribilă. Am strigat la toată lumea, m-am enervat din cauză că nu ne-am mobilizat să mergem cu clasa la colindat şi mai sunt destul de puţine zile până la Ajun, apoi am fost la bal, unde e alt circ şi-altă distracţie, după care la lupişori, unde, totuşi, m-am mai liniştit, alături de copilaşii aceia tare frumoşi de care-mi va fi dor (de la anul voi mai reduce din activităţi, dar asta intră în planurile de 2012, pe care le fac abia după Crăciun). Marţi, adică ieri, am avut parte de momente de respiro, din cauză că am povestit puţin (mai mult) cu domnul Bebu şi am fost la cercetaşi, unde-am stabilit tot ce-aveam de stabilit pentru colindat şi şcoala de ski şi ne-am jucat Jungle Speed, cel mai fain joc care există la ora actuală pe faţa Pământului.
Astăzi, însă, am avut cea mai îngrozitoare cădere nervoasă, din care nu m-am ridicat complet. În primul rând, am umblat de numa' cu Diana şi Erika, fiindcă trebuia să vedem momentele artistice ale puştilor din gimnaziu, să vorbim la florărie şi alte cele, am făcut liste peste liste cu ce avem de cumpărat pentru decor, cu ce trebuie să aducem de acasă, cu ordinea de la parada de la sfârşit, cu melodiile pe care le punem ca şi coloană sonoră, după care, ajunse la Decebal, am constatat că nu se făcuseră decât două repetiţii, că lumea nu-şi ştie încă replicile, că e destul de varză totul şi m-am demoralizat. De ce eu, aia plină de energie şi voie-bună,m-am enervat atât de repede? Pentru că m-am săturat să mă implic trup şi suflet, să dau totul ca un proiect să iaăs bine, iar celorlalţi puţin să le pese, de laurii de la sfârşit să nici nu mai discutăm. Pentru că m-am săturat să înghit nedreptăţi, favoritisme şi fiţe, pentru că nu mai vreau şi nu mai pot. După ce m-am calmat, ca să nu cumva să treacă o zi mai bună, ajunsă acasă, am spart un pahar drag Mariei, ne-am certat cruntdin cauza dezordinii, apoi le-am aruncat alor mei numai vorbe urâte de tipul "Abia aştept să plec de acasă!", când nu e deloc aşa. Să nu mai vorbesc de revolta împotriva Lui Dumnezeu, pe care aş vrea şi eu să-L simt aproape, măcar acum, de Crăciun. Când am văzut bradul, în sufragerie (încă neîmpodobit), mi-am dat seama, însă, de câte lucruri bune am eu de fapt, pe care le negam. De casa mare în care locuim, de familia Lui Dumnezeu, fiindcă suntem copii de preot, de prietenii care stau de vorbă cu mine la telefon doar pentru a-mi acsulta lacrimile şi a mă linişti, de posibilitatea de a primi cadouri de Moş Crăciun. De ce conştientizarea asta subită? Pentru că duminică, după biserică, am fost la o familie din Sân'Andrei, ca să le ducem mai multe plase cu dulciuri şi prescuri. Eu nu mai fusesem niciodată înainte, iar în momentul în care am văzut cinci copilaşi nespălaţi, cu o mamă sucăţivă şi un tată văcar, locuind într-un fost grajd, într-o încăpere de 3m pe 3m, fără baie, cu o singură sobă şi cu rare urme de mâncare, am fost copleşită. Am fost copleşită de nedreptatea lumii acesteia, de dorinţa de a face bine, de a ajuta, de a le aduce un zâmbet pe feţele mânjite de noroi, dar senine. Ce vreau să schimb? Mentalităţi. Vreau ca atunci când le prezint colegilor această situaţie, să mă întrebe cum pot ajuta şi de ce au nevoie oamenii aceia, nu de ce a fost femeia idioată şi a făcut 5 copii. Vieţi. Vreau ca, prin munca mea viitoare, să salvez vieţi, sufleteşte şi trupeşte, fără a cere mită sau bani prea mulţi. Vreau ca unor asemenea copilaşi să le ofer posibilitatea de a merge la şcoală, de a trăi o viaţă normală, de a avea măcar o creangă de bard în casă de Crăciun. Vreau să ajut, cu toată fiinţa mea, oamenii care au probleme REALE, de orice fel ar fi ele. Pe tot parcursul anului, nu doar de Crăciun.
A fulguit zilele acestea. Am tot ascultat colinde. Şi-am scris, acum, pe blog. Iar mâine mă duc la spovedit. E uimitor cum, după ce-mi aştern gândurile "pe hârtie", mă liniştesc (a nu se uita că am plâns, mult şi bine, la telefon, alături de dragul sufletului meu; a nu se uita că a fost nevoie şi de Teodor, să-mi reamintească importanţa Lui Dumnezeu în viaţa mea şi să-mi reamintească cum sunt eu de fapt). Petra trebuie să fie optimistă şi energică, trebuie să lupte, cu credinţă, nădejde şi dragoste, pentru Adevăr, pentru Bine, pentru Frumos. Petra nu poate abandona...:)
P.S.: Un alt moment ce m-a ajutat în a-mi reveni: azi, Lili, mama lui Paul, după ce i-am spus că aştept să vină vacanţa ca să nu am nimic de făcut, a avut reacţia care mă defineşte cel mai bine pe mine: "TU, PETRA IOANA TRIFON, să nu ai nimic de făcut? Imposibil!". De-asemenea, dragul meu V., zilele trecute, îmi dădea cea mai amuzantă definiţie cuvântului "aiurit": "aşa cum eşti tu de obicei". Mulţumesc. Pentru zâmbete, pentru energie, pentru încrederea pe care mi-o acordaţi...:)
P.P.S.: Până şi Youtube-ul mă iubeşte. Melodia ce o postez era la recomandări. A big smile on my face.:)