De aprilie, de verde, de dragoste

E atâta verde-n jur, încât te copleşeşte. Se pleacă frunzele peste tine, iarba se înalţă ca să-ţi înlănţuie picioarele, până şi cerul are irizări verzui, acolo unde se adună fasciculele de lumină. E-atâta verde-n jur, încât te dor ochii. Pe mine, una, mă dor ochii, mă doare privirea de ochii tăi verzi. Şi mă dor mugurii crescuţi la încheieturi, din care vor creşte rădăcini în jurul tău, ca nişte braţe, pentru totdeauna. Mă dor frunzele ce se desfac în colţurile ochilor, mă doare verdele lângă căprui, mă dor firele de iarbă ce-mi cresc în păr, strângându-se şi-adunându-se, sumaţie spaţială şi temporală, însumare de foste primăveri şi înfloriri târzii. Mă doare verdele ce izbucneşte din inima mea la fiecare bătaie şi mi se varsă în cel mai fin capilar, înverzindu-l, făcându-l atât de al tău, încât şi de-acolo se naşte o mlădiţă, care caută să perforeze ţesuturi şi să treacă prin epitelii ca să vadă cerul dureros al ochilor tăi. Mă doare primăvara ce se naşte-n mine, la propriu, ce se transmite, saltatoriu, de la neuron la neuron, mă doare prelungirea verde a sufletului ce se ţese între mine şi trup, mă doare, fizic, mintea înverzită şi înecată în amintiri verzii şi timpuri transparente. Mă dori, iubire verde şi făuritoare de păduri, mă dori, verde ce naşti în mine cărări de munte neştiute şi neumblate de nimeni, mă dori, privire caldă şi atoateînvăluitoare. Mă dori, verde crud, verde ud.