Primăveri, liniştiri şi adevăruri

"Uite, dragule drag, un zarzăr înflorit!" îi spuse, strângându-l uşor de mână. Aş putea începe povestea aşa şi aş scrie la infinit despre o iubire siropoasă în care nu mai cred. Se pregătea să plouă, puteai zări pe cer primele filigranuri de fulgere ale acelui an. Iar ea, noua întruchipare a Maitreyiei, îşi iubea, tacit, zarzărul înflorit, în lipsa unui obraz pe care să-l mângâie. Aş putea să scriu o nouă-veche istorie a unei iubiri trăite până la sânge, în afara oricărei divinităţi, istoria unei pasiuni bolnave şi mistuitoare. Dar de astăzi înainte sunt simplă, până-n măduva oaselor şi dincolo de ea, în coloana vertebrală a sufletului. E un zarzăr înflorit la mine în curte. Propoziţia, nici măcar fraza, propoziţia aceasta pare trivială şi lipsită de substanţă, poate fi scrisă de un copil timid de clasa întâi, însă, pentru mine, ea semnifică un întreg univers de schimbări, răsturnări de situaţie şi alinieri de vieţi, toate petrecute de la o înflorire a pomilor la cealaltă. Anul trecut, pe vremea aceasta, totul, absolut totul era diferit. Nu aveam o curte în care să observ, mirată şi, oarecum, tristă, un zarzăr. Puteam, cel mult, să admir cu jind florile ce sperau să poarte un strop de liniştire sufletească de dincolo de vreun gard pretenţios. Dar perspectiva aceasta, schimbată peste noapte, atât de iute şi de sufocant, încât nu m-am obişnuit încă cu ea, e cea mai lină curbă pe care viaţa m-a forţat să o iau din plin în clipa-an ce-a trecut...
Mi-am schimbat haina sufletească. Însă nu e ca şi cum aş înveli perna într-o căptuşeală verde ca să mă mai calmez, mai degrabă schimb de tot perna, confecţionându-mi, cu atenţie şi migală, una nouă. Aranjarea aceasta a sufletului constă în netezirea impulsivităţilor duse la extrem şi conştientizarea nevoii imperioase de a-mi controla pornirile spre iuţime şi critică, în ordonarea, fie ea ascendentă sau descendentă, a dorinţelor, viselor şi lucrurilor în care mă implic cu toată fiinţa mea şi pentru care lupt, în luarea de decizii menite să îmi ofere timpul liber după care tânjesc, clipele în care să mă cufund, întreagă, în lectură, rugăciune sau scris. Oricine mi-ar spune că trebuie să fiu fericită, că am tot ceea ce îşi poate dori un adolescent la vârsta tumultuoasă a iubirii, că e nevoie doar să-I mulţumesc Lui Dumnezeu, fără a-I mai cere nimic. Doar că m-am maturizat şi-mi place să cred că am crescut duhovniceşte, adică Hristos S-a pogorât tot mai mult spre şi în mine. Aşa că am început să nu mai caut bucuriile de moment, plăcerile scurte, bolnăvicioase, cu repercusiuni în viaţa ce mi se aşterne în faţă. Unii m-ar crede nebună, nu ar înţelege de ce acea Petra, care era ferm convinsă că eul ei e reprezentat de un zâmbet larg şi agitat, care nu stă locului, şi-a tăiat din aşa-zisul entuziasm şi s-a "cuminţit". Problema e că nu m-am potolit, dorinţa de a lăsa lumea mai bună decât am găsit-o e şi mai arzătoare-n inima mea, iar disponibilitatea de a mă dărui, de a ajuta, de a sfătui, de a aduce o schimbare în oamenii din jurul meu creşte zilnic şi neîncetat. Însă simt nevoia acerbă de a urma cu adevărat o cale spre Cer, de a conştientiza statutul de copil al Lui Hristos pe care mi l-am asumat, de a îmi lucra verticalitatea şi de a-mi evalua demnitatea. Aşa că nu pot cuprinde fericirea în mine însămi până nu învăţ să-L simt pe Dumnezeu, să-I percep dragostea, să-I accept Voia în viaţa mea şi să înţeleg că El e izvorul acelei bucurii pe care o caut.
Am trăit furtuni, neumărate furtuni, din care am ieşit şifonată, udă leoarcă, fără putinţa de a-mi aduna puterile şi de a merge mai departe. Poate de aceea cred că ploaia torenţială e fragmentul meu meteorologic preferat: pentru că am învăţat să dansez, curajoasă, atunci când mi se prăbuşeşte lumea, pentru că ploaia se coboară din Cer, ropotind credinţă peste noi, neamul acesta atât de păcătos, pentru că stropii translucizi poartă atâtea posibilităţi de dispersie sau inteferenţă a undelor luminoase, încât ne putem proiecta toate aşteptările şi fiecare bucăţică de iubire într-o franjă colorată de lumină dintr-o picătură de apă, pentru că zbuciumul naturii, mai intens decât zbaterea-mi caracteristică, mă linişteşte. Furtuna e vremea mea. M-am asemănat atâta vreme unui strop nervos de ploaie, care, cu tendinţele lui kamikaze, moare în aplecarea lui către lumină, jertfindu-se pe de-a-ntregul. Asta am făcut un an întreg: m-am aruncat de pe culmi ameţitoare, coborând către fericire, în loc să mă înalţ către ea. Am încercat să fiu eu cea care se sacrifică până în pânzele albe, care depune mereu armele în faţa celui drag, care ar face orice pentru fericirea altora. Mi-am trăit un an de viaţă într-o ropotă continuă, fără a-mi aşeza visele într-o ordine normală, fără a mă bucura de intermezzo-uri de liniştiri şi dezmorţiri sufleteşti: am fost încordată permanent. Iar acum, când mă destind, când are cine să mă prindă în braţe şi să-mi spună, atât de calm, de paşnic, de convingător, că va avea grijă de mine, când mă simt adăpostită de răutăţile lumii la pieptul unui om alături de care ştiu că mă pot, în aceeaşi măsură, ruga sau râde, mi-e greu să-mi lepăd condiţia de strop independent şi nevolnic de furtună şi să accept să mă prefac în lumină blândă, primăvăratică. Aparent, senzaţia de echilibru e mai frumoasă decât toate zborurile periculoase şi căderile înălţătoare. Ştiu că sună de parcă nu sunt gata să-mi asum riscuri, dar nu înspre asta mă îndrept, ci înspre o acceptare totală a Sa şi o orânduire a vieţii după trăirea întru El. Iar lupta aceasta cu mine însămi e cel mai mare risc pe care mi-l pot asuma.
De la o înflorire a pomilor la cealaltă, nu mai cred în Feţi-Frumoşi, nici în iubiri mistuitoare, nici în suflete-pereche. De la o floare în păr la alta, învăţ că dragostea e, în primul rând, armonioasă, şi, apoi, că va creşte neîncetat, că ea singură are putinţa de a nega timpul şi a trece în veşnicie. De la o strângere de mână la alta, am certitudinea tot mai clară că oamenii care se iubesc, fac asta pentru că rezonează, la un moment dat, că oscilează cu frecvenţa Iubirii, şi că dacă nu se străduiesc să menţină această rezonanţă, legătura dintre ei se va rupe, treptat. De la o primăvară nebună la alta aşezată, mă descopăr mereu pe mine însumi, dându-mi seama de drumul pe care am ales să alerg şi responsabilizându-mă în raport cu ceea ce vreau, din toată inima, să devin. De la o însorire neaşteptată la o lumină liniştitoare, am ajuns la concluzia că nu se poate trăi o singură virtute deplin şi că, fără a îmbina credinţa, nădejdea, răbdarea, înţelepciunea, sinceritatea, dreptatea şi dragostea, nimeni nu e capabil să se numească om, cel puţin nu în adevăratul sens al cuvântului.
E un zarzăr înflorit la mine-n curte şi o inimă de iubit la mine-n piept.