Îndemn la luptă

Astă-seară am avut parte de un şoc (mbine, şi de Lion King văzut cu multă dragoste, dar asta nu se pune). Mergând spre casă cu bicicleta, am trecut pe lângă două tanti, că doar aşa numim noi doamnele în vârstă, pe scurt, care, spre deosebire de surorile lor, tantile care bârfesc, în loc să povestească, despicând firul în patru, aşa cum o fac româncele bătrâne de sute de ani, ascultau muzică populară la telefon. Da, aţi citit bine, mergeau pe stradă, fără a scoate vreo vorbă, fiecare-nchisă în lumea ei, ascultând muzică populară la telefon. Nu ştiu vouă, dar mie mi se pare o dovadă clară a halului de îndobitocire în care poporul român a fost adus datorită globalizării, pardon, în care a fost voit adus, din cauză că isteţimea, dragostea lui de neam şi de credinţă, făceau prea mult rău societăţii moderne şi Europei contemporane.
Să nu credeţi că încerc să susţin o doctrină conform căreia bătrânii şi, în general, lumea românească nu ar trebui să fie în pas cu tendinţele tehnologice. Progresul informaţional a adus o multitudine de schimbări benefice nouă, ca oameni şi ne-a uşurat vieţile, cu adevărat; iar atâta timp cât suntem capabili să percepem limita dintre ce ne e util, ce putem controla, ce putem folosi în interesul şi spre binele nostru, şi ce ne creează dependenţă, ce ne îndobitoceşte, ce ne amorţeşte conştientul şi conştiinţa, tehnologia ne ajută cu adevărat în a ne uşura munca pământească şi a favoriza timpul dedicat muncii sufleteşti. Au fost scrise suficiente studii şi cărţi despre efectele televiziunii asupra sănătăţii noastre, asupra psihicului nostru, şi sunt pline librăriile şi Internetul de ele, la fel cum tratatele despre telefonia mobilă, mijloacele tehnologice globalizatoare de astăzi şi implicaţiile lor în viaţa creştinilor sunt aproape pe toate gardurile, chiar dacă nu vrem să deschidem ochii şi să le citim. Eu vreau să evidenţiez aici un alt aspect: cel al pierderii conştiinţei româneşti ce-a dăinuit ani buni, veacuri întregi, ce ne-a statornicit în acest spaţiu geografic, în acest timp mitic, în aceste coordonate spirituale. Nu am de gând să acuz francmasoneria sau evreii ce conduc, de fapt, ţara asta, ca să nu fiu, la rândul meu, acuzată de antisemitism; nu am de gând să scriu împotriva politicienilor sau a celor ce ar trebui să ne conducă, în primul rând, ca şi popor, nu ca şi populaţie. Intenţia mea este să trag un semnal de alarmă românilor de pretutindeni, să vă fac să vă daţi seama că nu ăsta este firescul neamului acestuia, că starea aceasta de latenţă, de lâncezeală sufletească şi morală, de complacere în valori morale impuse nouă atât de subtil, de urmare a unor modele şi laitmotive care ne-au fost atât de fin inoculate în subconştient nu este a noastră, a românilor. Românul a fost mereu sincer, până-n măduva oaselor, de la cel care, onest, îşi ara parcela lui de pământ, la cel care, entuziast, căuta Unirea neamului. Am fost mereu conştienţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, de responsabilitatea noastră în faţa Europei, de rolul nostru în lume. Cu dulcea ambivalenţă oriental-occidentală, am reuşit mereu să ne facem auziţi, să ne apărăm glia, cu preţul sângelui vărsat pentru credinţă. De la primii martiri, ucişi de chiar Traian, care a fost un "strămoş" atât de "creştin", încă a ucis cel puţin unsprezece mii de soldaţi din propria lui oaste pentru că şi-au mărturisit credinţa în Hristos, la cei care-au murit în temniţele comuniste, în lanţurile foamei şi ale torturii, murmurând Liturghii în care rugau iertarea păcatelor călăilor, neamul acesta a ştiut să se jertfească, a fost capabil să ude pământul cu sânge mărturisitor şi grăitor, să semene credinţa ortodoxă, credinţa mântuitoare, credinţa adevărată. Iar astăzi noi, oamenii moderni, conectaţi şi răs-conectaţi, dependenţi şi amorţiţi, călcăm cu nonşalanţă peste ceea ce strămoşii noştri au clădit, râdem de ceea ce ei considerau sfânt şi scuipăm guma de mestecat peste amintirea celor ce-au murit pentru libertatea noastră de exprimare de acum. De la grădiniţă, învăţăm să-l percepem pe Traian ca dragul nostru părinte al poporului, fără a şti cât de îngrozitor a prigonit el creştinii, apoi luăm la cunoştinţă faptul că dacii erau nişte barbari necreştinaţi, în vreme ce ei fuseseră convertiţi înainte de-a fi cuceriţi, dovadă stând anumite secvenţe de pe Columna lui Traian, ce nu ne sunt descoperite ca să nu ne tulbure. Creştem şi, dacă alegem dreptul ca facultate, învăţăm pe rupte Dreptul Roman, care are la bază, de fapt, Legile lui Zamolxe, iar apoi ni se dă spre tocire o istorie mincinoasă, de popor laş, subordonat tuturor celor din jur, plătind biruri peste biruri, trădând şi ucigând, în loc să ni se povestească frumuseţea faptelor martirice şi apărătoare ale acestui neam. Ni se formează părerea că martirii brâncoveni au fost nişte idioţi, că tatăl Constantin Brâncoveanu a fost un om crud, ce, în loc să-şi salveze pruncii, i-a lăsat să moară, fără a ni se arăta că el i-a dăruit, de fapt, veşniciei, ori ce bucurie mai mare decât să-ţi dai viaţa pentru Hristos şi să păşeşti în Împărăţia Lui? Nu pot trece în revistă toate inepţiile ce ne sunt băgate-n cap cu tolcerul, dar îmi persistă în minte imaginea zecilor de proiecte despre Memoria Holocaustului şi absenţa totală a discuţiilor sau a prezentărilor iadului închisorilor comuniste, în care au murit mult mai mulţi oameni decât evreii din lagărele naziste. Cu alte cuvinte, din fragedă pruncie, suntem deprinşi cu ideea că suntem un popor de mişei, de oportunişti şi că ţara noastră nu are niciun viitor, că nu o putem salva nicicum, că trebuie să fugim departe, departe, şi să uităm tot. Unde ne este demnitatea, unde verticalitatea? Duse pe apa sâmbetei, toate...
Avem puterea să ne unim împotriva guvernului fiindcă mai avem acea scânteie de dreptate şi demnitate care ne spune să ne răzvrătim împotriva celor care ne îngrădesc libertatea. Luptăm împotriva celor care vor să ne restricţioneze accesul la Internet pentru că reprezintă terenul nostru de exprimare liberă. Dacă am avea acelaşi curaj de a ne mărturisi credinţa, de a ne apăra românitatea şi românismul în faţa occidentalilor, de a nu ne lăsa ţara vândută pe bucăţele, de a ne uni, la fel ca şi tinerii de altădată, pentru a ieşi de sub jugul modernismului, de sub povara datoriilor, de sub iluzia libertăţii, am avea o şansă la Viaţă. Oare chiar am devenit atât de lipsiţi de orice urmă de conştiinţă şi ne-am manelizat, deşi nu ascultăm manele? Oare chiar ne-am pierdut dragostea de Adevăr şi dorinţa de a ne apăra identitatea naţională? Oare chiar ne-am făcut modele din celebrităţile actuale şi nu din personalităţile istorice şi creştine marcante ale acestui neam? Oare chiar am pierdut sentimentul acelei Românii profunde, găsite în rugăciunea bătrânei ce frământă pâinea sau a tânărului ce-şi şopteşte, cu versuri eminesciene, dragostea? Oare chiar am devenit un simplu număr, o populaţie, şi am lepădat noţiunea de popor? România, trezeşte-te! Luptă-te pentru tine. Ridică-te, neamule, şi izbăveşte-te cât mai e posibil!
P.S.: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/ridicate.php: Radu Gyr, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Un exemplu de verticalitate autentică.