Din cronicile de luptă ale unei frunţi

Aş vrea să pot să comprim timpul trecut, să-l sufoc între două guri de aer, să-l ascund între două coaste îmbrăţişate şi să-l închid pentru veşnicie într-un sărut. Să vântur pletele ce mi-au gâdilat cândva somnul, să tai mâna ce-a cutezat să mă strângă înainte de-a mă trăda, să rad firele de păr de deasupra primelor buze ce m-au sărutat vreodată şi să dărâm trupul ce m-a strâns nesăţios în braţe. Aş vrea să găsesc puterea de a trece măcar, sub tăcere, zbuciumul şi lupta ce mi se dă în suflet atunci când îţi privesc inocenţa şi mă simt atât de murdară, atât de păcătoasă, atât de lumească. De undeva, din adâncul patimilor pe care le-am trăit, mi se şopteşte uşor că trebuie să-mi accept trecutul, să rămân cu lecţiile bine notate prin jurnale şi în cicatrici şi să te iau de mână cu aceeaşi curăţie cu care mi-am luat de mână prima dezamăgire. Însă nu sunt dintre oamenii ce iartă şi uită, călcând nevolnic şi fără inimă pe zâmbetele ce, cândva, le-au fost dătătoare de lumină şi izbucniri de fericire. Deşi m-am căit peste poate de căderile în care m-am aruncat cu bună ştiinţă şi de alunecările de teren sufletesc pe care le-am provocat din prea mult egoism, deşi m-am luptat cu morile de vânt ce se uitau la mine cu ochi albaştri, căprui sau negri, arzând a şoapte pe care le tăinuiau, deşi am învins şi ultimele porniri spre îmbrăţişări ce nu mai au cum şi unde să se împlinească, am reţinut până şi cel mai mic detaliu al  persoanei care, la un moment şi fragment de timp şi spaţiu, mi-a fost dragă. Şi mi se întâmplă să-mi răsară în minte un cântec franţuzesc pe care mă îndrăgosteam de la distanţă, parfumul de liliac dăruit într-o joacă pre-liceală, o frântură de conversaţie la malul mării, în miez de noapte, gustul unei gume cu aromă de pepene ce stârnea râsete înăbuşite-n cuvinte fade, tresărirea cauzată de vibraţia telefonului la un anumit ceas al serii de iarnă, pedeapsa primită pentru furişarea într-un cort străin, picurarea lentă a stropilor de apă din părul mult prea scurt pe braţele bronzate, o floare de salcâm cuibărită între tricou şi piele de o mână tristă a unui copil prea matur sau câte-o bancă trivială ce-a ascultat mai multe declaraţii plânse şi poveşti jertfelnice decât orice duhovnic de-al meu. Atunci, scutur iute din păr, clipesc până când reuşesc să te văd, de dincolo de nebuloase de nerozie şi ploi trecute, şi îmi plec fruntea sub buzele tale. Ai o putere, numai tu o ai, de a linişti. Mintea ce-mi înghesuie chipuri trecute, poveşti străine de acum şi, totuşi, scrise de mine, sub osul frontal, se calmează din elanurile ei de peste timp şi mi te redă, întreg, şi mă dă pe mine, ţie, toată, şi asta doar la o atingere abia-simţită a buzelor tale. Mi se transformă sufletul într-un fluture zbuciumat şi numai tu ai darul de-a mă prinde de aripi fără a-mi sufla, din neatenţie, praful ce mă ţine-n viaţă de pe ele şi de a mă trimite-ntr-un zbor spiralat către cerul ochilor tăi. Sub învălmăşeala şoaptelor ce zboară între noi, amintirile celor ce-au fost şi ale strânsorilor sufocante din care-am fugit păleşte în faţa timpurilor ce trebuie să răsară şi să apună alături de tine.

Pe fruntea ta pot citi lumi, lumi întregi al căror tur îl vom face doar printr-o clipire, civilizaţii născute de săruturile noastre şi stele ce mor atunci când mă strângi peste poate în braţe. Pe fruntea ta desenez, cu lipsa mea de talent, sori meniţi să îmi orbească năzuinţele nesăbuite, luni ce să vegheze gânduri prea înalte şi zâmbete mari, de purtat atunci când nopţile sunt prea întunecate. Nici nu ştii câte lumini izbucnesc, nebune, în colţurile osului tău frontal şi câte comori de cireşari se-ascund sub firele răzleţe de păr ce ţi se joacă pe tâmple. Habar nu ai câţi munţi urcăm, împreună, în filmele ce se derulează pe fruntea ta şi câte îmbrăţişări încearcă să închipuie încruntările de-o clipă pe care le încerci. Nu ştiu ce se citeşte pe fruntea mea şi îmi plec cu căinţă osul ce pulsează de atâtea rămăşiţe ale zilelor de aur pe care le-am trăit, cerându-ţi iertare pentru celelalte oraşe-iubire către care-am alergat. Să ştii că n-au fost decât halte ale trenului ce, ca un dulce personal românesc, m-a purtat către tine. Aşa că primeşte-mi zbuciumările pe care caut să le ascund, tăinuieşte-mi rănile pe care ţi le-am descoperit doar ţie şi strânge-mă la pieptul tău până când, în sfărâmarea oaselor, mi se sfarmă şi ultimele fărâme de afecţiuni latente. Sărută-mă pe frunte, ca să ştergi sau să sfinţeşti cronica de lupte ce zace-acolo şi să-ncepi să scrii poezia mai lungă decât toate poemele din lume şi romanul mai frumos decât cele mai frumoase elogii aduse dragostei. Sărută-mă pe frunte ca să-mi redai liniştea şi să construieşti, cu un sărut, toate lumile pe care vrei să le descoperi în şi alături de mine. Sărută-mă pe frunte ca să uit, ca să iert şi ca să iubesc.