Aş vrea să pot
să comprim timpul trecut, să-l sufoc între două guri de aer, să-l ascund între
două coaste îmbrăţişate şi să-l închid pentru veşnicie într-un sărut. Să vântur pletele ce mi-au gâdilat cândva somnul, să tai mâna ce-a
cutezat să mă strângă înainte de-a mă trăda, să rad firele de păr de deasupra
primelor buze ce m-au sărutat vreodată şi să dărâm trupul ce m-a strâns
nesăţios în braţe. Aş vrea să găsesc puterea de a trece măcar, sub tăcere,
zbuciumul şi lupta ce mi se dă în suflet atunci când îţi privesc inocenţa şi mă
simt atât de murdară, atât de păcătoasă, atât de lumească. De undeva, din
adâncul patimilor pe care le-am trăit, mi se şopteşte uşor că trebuie să-mi
accept trecutul, să rămân cu lecţiile bine notate prin jurnale şi în cicatrici
şi să te iau de mână cu aceeaşi curăţie cu care mi-am luat de mână prima
dezamăgire. Însă nu sunt dintre oamenii ce iartă şi uită, călcând nevolnic şi
fără inimă pe zâmbetele ce, cândva, le-au fost dătătoare de lumină şi izbucniri
de fericire. Deşi m-am căit peste poate de căderile în care m-am aruncat cu
bună ştiinţă şi de alunecările de teren sufletesc pe care le-am provocat din
prea mult egoism, deşi m-am luptat cu morile de vânt ce se uitau la mine cu
ochi albaştri, căprui sau negri, arzând a şoapte pe care le tăinuiau, deşi am
învins şi ultimele porniri spre îmbrăţişări ce nu mai au cum şi unde să se
împlinească, am reţinut până şi cel mai mic detaliu al persoanei care, la un moment
şi fragment de timp şi spaţiu, mi-a fost dragă. Şi mi se întâmplă să-mi răsară
în minte un cântec franţuzesc pe care mă îndrăgosteam de la distanţă, parfumul
de liliac dăruit într-o joacă pre-liceală, o frântură de conversaţie la malul
mării, în miez de noapte, gustul unei gume cu aromă de pepene ce stârnea râsete
înăbuşite-n cuvinte fade, tresărirea cauzată de vibraţia telefonului la un
anumit ceas al serii de iarnă, pedeapsa primită pentru furişarea într-un cort
străin, picurarea lentă a stropilor de apă din părul mult prea scurt pe braţele
bronzate, o floare de salcâm cuibărită între tricou şi piele de o mână tristă a
unui copil prea matur sau câte-o bancă trivială ce-a ascultat mai multe
declaraţii plânse şi poveşti jertfelnice decât orice duhovnic de-al meu.
Atunci, scutur iute din păr, clipesc până când reuşesc să te văd, de dincolo de
nebuloase de nerozie şi ploi trecute, şi îmi plec fruntea sub buzele tale. Ai o putere, numai tu o ai, de a linişti.
Mintea ce-mi înghesuie chipuri trecute, poveşti străine de acum şi, totuşi,
scrise de mine, sub osul frontal, se calmează din elanurile ei de peste timp şi
mi te redă, întreg, şi mă dă pe mine, ţie, toată, şi asta doar la o atingere
abia-simţită a buzelor tale. Mi se transformă sufletul într-un fluture
zbuciumat şi numai tu ai darul de-a mă prinde de aripi fără a-mi sufla, din
neatenţie, praful ce mă ţine-n viaţă de pe ele şi de a mă trimite-ntr-un zbor
spiralat către cerul ochilor tăi. Sub învălmăşeala şoaptelor ce zboară între
noi, amintirile celor ce-au fost şi ale strânsorilor sufocante din care-am fugit
păleşte în faţa timpurilor ce trebuie să răsară şi să apună alături de tine.
Pe fruntea ta
pot citi lumi, lumi întregi al căror tur îl vom face doar printr-o clipire,
civilizaţii născute de săruturile noastre şi stele ce mor atunci când mă
strângi peste poate în braţe. Pe fruntea ta desenez, cu lipsa mea de talent,
sori meniţi să îmi orbească năzuinţele nesăbuite, luni ce să vegheze gânduri
prea înalte şi zâmbete mari, de purtat atunci când nopţile sunt prea
întunecate. Nici nu ştii câte lumini izbucnesc, nebune, în colţurile osului tău
frontal şi câte comori de cireşari se-ascund sub firele răzleţe de păr ce ţi se
joacă pe tâmple. Habar nu ai câţi munţi urcăm, împreună, în filmele ce se
derulează pe fruntea ta şi câte îmbrăţişări încearcă să închipuie
încruntările de-o clipă pe care le încerci. Nu ştiu ce se citeşte pe fruntea
mea şi îmi plec cu căinţă osul ce pulsează de atâtea rămăşiţe ale zilelor de
aur pe care le-am trăit, cerându-ţi iertare pentru celelalte oraşe-iubire către
care-am alergat. Să ştii că n-au fost decât halte ale trenului ce, ca un dulce
personal românesc, m-a purtat către tine. Aşa că primeşte-mi zbuciumările pe
care caut să le ascund, tăinuieşte-mi rănile pe care ţi le-am descoperit doar
ţie şi strânge-mă la pieptul tău până când, în sfărâmarea oaselor, mi se sfarmă
şi ultimele fărâme de afecţiuni latente. Sărută-mă pe frunte, ca să ştergi sau
să sfinţeşti cronica de lupte ce zace-acolo şi să-ncepi să scrii poezia mai
lungă decât toate poemele din lume şi romanul mai frumos decât cele mai
frumoase elogii aduse dragostei. Sărută-mă pe frunte ca să-mi redai liniştea şi
să construieşti, cu un sărut, toate lumile pe care vrei să le descoperi în şi
alături de mine. Sărută-mă pe frunte ca să uit, ca să iert şi ca să iubesc.
"...Sânt o căprioară. Oamenii m-au rănit în inimă, iar în loc de sânge au izvorât lacrimi...
Ceruri milostive, vă spun taina mea: în loc de sânge în inimă, am lacrimi. De aceea plâng pentru toţi cei trişti, pentru toţi cei umiliţi, pentru toţi cei răniţi, pentru toţi cei nebăgaţi în seamă.
A FI este pentru mine acelaşi lucru cu A IUBI. Prin abisuri înfricoşătoare şi prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru, spre tine, omule bun, spre Tine, Preabunule şi Preagingaşule Doamne!
Ştiţi, căprioara nu poate să urască. Ea poate doar să jelească şi să compătimească. Toate jignirile, toate grosolăniile ea le respinge prin tristeţe şi prin milă.
Mie mi s-a hărăzit: Fii tristeţe şi dragoste. Iar eu cu întreaga mea fiinţă împlinesc soarta mea: mă tânguiesc şi iubesc. Mă tânguiesc prin dragoste şi iubesc prin tânguire. Şi poate fi altfel în lumea asta locuită de oameni?" Sfântul Iustin Popovici, "Căprioara în raiul pierdut"
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!" I Corinteni 13, 4-8.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu