Doamne-ajută, inimă bună...

Încerc să reconstitui ultima mea întâlnire cu părintele Crăciun, părintele nostru. Ne trecuse pragul casei, adus de spate şi de suferinţe, cu fruntea senină şi, totuşi, îndurerată, reprezentant de seamă al acelei tristeţi strălucitoare a creştinului ortodox autentic. Era obosit, obosit de frământările în care s-a zbătut o viaţă întreagă, de drumurile pe care a alergat, de demnitatea pe care şi-a ţinut-o, verticală, până la ultima suflare. A mâncat alături de noi, liniştit şi-n linişte, după care ne-a povestit, mai presus de pildele pe care le împărtăşea cu fiecare-n taina Spovedaniei. Ne-a povestit, cuvânt ce însumează o împărtăşire nu de idei, ci de bucurii, de trăiri mai presus de fire, de simplităţi atât de întortocheate ale sufletului nevoitor. Apoi ne-a binecuvântat, pe fiecare-n parte, iar noi i-am sărutat dreapta, ca de obicei; era singurul părinte căruia îi sărutam mâna, pentru că nu era un simplu om demn de respect: era un sfânt ce trăia printre noi. A plecat, la fel de obosit cum venise, la fel de luminos ca-ntotdeauna, lăsând în urma lui mireasmă de tămâie şi duh de dragoste.
Acum, părintele nostru zace-ntr-un sicriu de lemn, în mijlocul bisericii din Cinciş. E înveşmântat în hainele preoţeşti cele mai dragi dânsului, pe care le îmbrăca, întotdeauna, la Înviere, hainele preoţeşti populare, ţesute de femeile din Ţara Pădurenilor. Strânge-ntre degete crucea de lemn cu care binecuvânta duminica, la Liturghie,  şi zâmbeşte. E un zâmbet timid, abia înflorit pe buze, un zâmbet smerit: singura expresie demnă de-a învălui chipul unui om ce-a păşit în Împărăţia Lui Dumnezeu încă din această împărăţie lumească. A murit duminică, adică ieri, în dimineaţa Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim. Toţi fiii lui duhovniceşti cred, cu tărie, că a intrat, pe un nou mânz de-asină, în Ierusalimul Ceresc, unde-a participat la Liturghia mai înălţătoare decât toate liturghiile pământeşti. Pentru cei ce nu l-au cunoscut pe părintele, credinţa noastră poate părea uşor fanatică. Pentru noi, însă, e cel mai normal lucru cu putinţă, şi singura manifestare a Adevărului într-o lume înţesată de drepturi, libertăţi şi alte adevăruri ce se vor a fi universal-valabile.

***

Am crescut cu părintele Crăciun. Copilă fiind, nu înţelegeam pe deplin sfinţenia sa, însă, instinctiv, la masluri, mă cuibăream mereu sub patrafirul său; inspira mai mult decât siguranţă: promitea tacit o posibilitate de mântuire. Ne înşira pe toţi copiii ce participam la diverse slujbe alături de dânsul şi ne dădea "ouă de pasăre": bomboane de ciocolată învelite în diverse glazuri colorate. Noi îi sărutam mâna, el ne binecuvânta şi ne spunea că se roagă să ajungem mari, dar, mai mult decât atât, să ajungem creştini. Era sigur că suntem cuminţi, iar noi, copii prostuţi, râdeam pe-ascuns, ştiind câte necazuri le provocam, de fapt, părinţilor. Era de-ajuns o privire de-a sa, însă, ca să tăcem instantaneu. Şi să ne facem, din Dumnezeu ştie ce motive, cruce. Am mai crescut şi am început să înţeleg că părintele e mai mult decât un preot blând şi bun: e un om ce-a trecut prin iadul închisorilor comuniste, un om ce nu şi-a tăgăduit credinţa în Hristos Iisus în faţa "călcătorilor de Lege", un om ce, cu preţul vieţii, şi-a făcut datoria de mărturisitor şi apărător al neamului şi al credinţei ortodoxe. Nu a murit în închisori, a rămas doar cu suferinţe-n trup, ce-i răbufneau, când şi când, în accese de tuse sau pneumonii. Şi nu auzea bine cu o ureche, din cauza loviturilor crude primite de la călăii curăţiei sufleteşti. Părintele şi-a purtat cu demnitate rănile, iar curăţia nu şi-a lepădat-o. Pentru părintele, eram "mica franţuzoaică", având în vedere că participasem la un concurs de pian în Franţa. De câte ori venea la noi, mama mă ruga să-i cânt ceva, orice, ca să se bucure părintele. Mi-era şi ruşine, şi frică; frica aceea pe care am învăţat de la dânsul cum s-o definesc: frica de a nu răni dragostea celui ce mă iubeşte, fie el Hristos, mamă, tată sau duhovnic. Mi se părea amuzant că, de multe ori, părintele ne încurca numele, mie şi surorii mele, Maria. Habar nu aveam, însă, câte nume ţinea minte şi, mai mult decât atât, pentru câţi oameni aflaţi în nevoi se ruga. Ţin minte că tata, fiind absolvent de teologie şi ucenic al părintelui, mă lua mereu cu el când mergea la Cinciş. Acolo am început să cânt în strană, la maslurile alături de părintele am citit primul meu Apostol (cel pe care-l citesc la fiecare maslu la care particip, şi-anume fragmentul din Prima Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel care se referă la dragoste), acolo am învăţat să am răbdare şi să ascult. Învierea însemna pentru mine o bucurie dublă: mai întâi, urcam cu tata şi cu părintele în vârf de deal, la Izvoarele, filia în care slujea părintele, unde bisericuţa se află pe-o culme de deal şi e atât de mică, încât abia încap oamenii din sat într-însa. Are tavanul pictat sub forma unui cer înstelat şi ţesături româneşti populare la icoane sau pe scaune. E un colţ de cer, rupt de timp şi de lume, în care simţeam (şi simt şi acum), pe deplin, că Hristos a înviat. Bisericuţa, părintele murmurând "Veniţi de luaţi Lumină!", privirea lui aţintită-n veşnicie, liniştea ce domnea, bucuroasă parcă, peste întregul sat, toate creau atmosfera imposibil de găsit acum în alte părţi: că Dumnezeu se pogora în inimile noastre, la propriu, tangibil, "dureros de dulce", după cum spunea şi Eminescu. Apoi, de la Izvoarele, ne duceam la Cinciş, unde spiritele se învolburau, unde oamenii se înghionteau şi se călcau pentru a ajunge mai repede la Lumină, neştiind că Hristos aşteaptă neîncetat, iar datoria noastră e să fim răbdători. La Cinciş, Învierea se umaniza, ieşea din timpul veşniciei pentru a putea fi cuantificată în ore de slujbă. La Cinciş, lumea era atât de repezită, încât, la o slujbă, am luat foc la propriu din cauza oamenilor care se îmbrânceau, cu lumânările în mână, prin biserică. Însă de-ndată ce mă uitam la părintele, regăseam acea linişte cerească de sus, din satul în afara timpului, şi mulţumeam, cu vorbe neştiutoare de copil, pentru darul ce-mi făcuse Dumnezeu. 

Între timp, tata a primit harul preoţiei şi a ajuns să facă singur slujba de Înviere de la Izvoarele. Pe-atunci, mă spovedeam la părintele Vasile, pentru că era cel ce mă botezase şi simţeam o legătură aparte între noi şi între mine şi biserica din Ghelari, cea care mă primise, pruncă fiind, în Biserica Lui Hristos. Uitându-mă înapoi, în timp, realizez că toate valenţele copilăriei mele au murit, s-au stins încet-încet sau, dimpotrivă, brusc, fără posibilitatea de a le mai regăsi, în vreun timp mitic lumesc. Părintele Vasile a plecat de la Ghelari, locul lui fiind luat de ginerele său, părintele Crăciun a părăsit lumea aceasta, iar eu alerg nebună, negăsindu-mi liniştea. Unde-s vremurile în care poveţele înfloreau la tot pasul, în care ştiam că, ori la Ghelari, ori la Cinciş, puteam evada din frământările inutile ale acestei vieţi spre descoperirea altei Vieţi, a singurei Vieţi care contează?

***

În vacanţa de după clasa a noua, am acceptat să mă duc la spovedit la părintele Crăciun, pentru că tânjeam după înţelepciune ancestrală şi blândeţe şi pentru că mama nu înceta să-mi spună că e un sfânt din a cărui pildă avem de învăţat zilnic. A fost prima spovedanie până la lacrimi de pocăinţă adevărată din viaţa mea. Am mărturisit tot, absolut tot, iar părintele, în loc să mă dojenească, să-mi dea vreun canon aspru sau să mă oprească de la Împărtăşanie, m-a rugat să îmi asum rolul de fiică de preot ortodox. De ce subliniez faptul că m-a rugat? Pentru că un duhovnic nu îţi poate dicta ce şi cum să faci; nici măcar Dumnezeu nu face asta, din cauză că ne-a înzestrat cu liberul-arbitru. Însă un părinte, atunci când te roagă ceva, e clar că o face din prea multă dragoste şi grijă faţă de tine. Iar părintele devenise, atunci, duhovnicul meu. Dacă nu era dânsul, nu vreau să-mi imaginez în ce iaduri de păcat aş fi sfârşit, în ce negări, nihilisme, absurdităţi sau căderi m-aş fi zbătut. Părintele m-a aşezat pe Calea către Cer, părintele mi-a deschis ochii asupra creştinismului ortodox adevărat, părintele, prin modelul lui simplu, smerit şi blând, mi-a arătat ce înseamnă asceza şi cum să-mi asum libertatea de fiică a Lui Hristos. Spovedaniile erau lungi, şi de multe ori nu apucam să spun tot ceea ce mă frământa, pentru că părintele avea câte-o pildă pentru fiecare păcat mărturisit şi câte-o povaţă pentru fiecare greşeală. Întotdeauna, înainte de-a-mi citi rugăciunea de dezlegare, mă întreba dacă rămânem prieteni, iar eu, cu ochii în lacrimi, îi răspundeam, din toată inima, că da. Pentru că părintele devenise prietenul meu cel mai bun.

Nu pot să-mi dau seama unde s-a produs ruptura. Împovărată de prea multe păcate, simţeam că nu pot comunica cu părintele, că "nu mă înţelege", că spune prea multe pilde, când eu am nevoie să mă asculte şi să-mi răspundă exact la problema pe care i-o enunţam, că zbuciumul meu adolescentin şi iubirile mele neînţelese de nimeni, ce-şi căutau înţelegerea la părintele, nu sunt pricepute nici măcar de dânsul. Nu înţelegeam gândirea părintelui, mi se părea că ortodoxia lui e "învechită" şi că am nevoie de un duhovnic nou. I-am mărturisit că vreau să mă spovedesc din nou la părintele Vasile, ceea ce-am şi făcut, ocrotită de privirea blândă a părintelui. Dânsul a continuat să se roage pentru reaşezarea mea pe cale, eu mă rugam pentru sănătatea sa şi, deşi nu mă mai spovedeam la părintele, era o prezenţă constantă în familia mea, care îi rămăsese fidelă. Nu mi-am dat seama că am greşit, credeam că e mai bine aşa, părintele avea oricum destule suflete la spovedit, era tot mai bolnav... Însă nu regăseam acea linişte din spovedaniile sale, părintele Vasile era tot mai grăbit, având în vedere că devenise consilier episcopal, iar eu tot mai nesigură pe drumul meu. Am început să cad tot mai des, să mă las pradă patimilor, să "experimentez", să mă îndepărtez tot mai mult de Biserică şi să nu găsesc drumul înapoi. Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine, pierdusem acea linişte izvorâtă din blândeţea părintelui, uitasem promisiunile ce i le făcusem, îi nesocoteam vorbele, credeam că sunt puternică şi pot plia ortodoxia pe stilul meu de viaţă în loc să-mi orânduiesc întreaga existenţă după Voia Lui Hristos, îmi lepădasem certitudinea că vreau să fiu, în orice împrejurare, o fiică de preot demnă şi verticală şi mă risipisem într-o mie de zări. De câte ori mă întâlneam cu părintele şi schimbam câteva cuvinte, frânturi din spovedaniile târzii în noapte şi din poveţele lui îmi răsăreau în minte, iar atunci când mă binecuvânta, mă umpleam din nou de acea pace de dincolo de-această lume. Am început să caut un alt duhovnic şi m-am oprit la părintele Mihai, cel care mi-a ascultat o nouă spovedanie făcută din adâncul inimii, cel care mi-a arătat din nou Calea descoperită de părintele Crăciun, cel care m-a determinat să-mi restabilesc priorităţile, să-mi ordonez viaţa în scopul mântuirii, să renunţ la lucrurile fără rost şi fără perspectivă folositoare sufletului meu şi să încerc să trăiesc ortodoxia autentică. Astfel, Şoimuşul, satul în care slujeşte părintele Mihai, poartă într-însul un fragment din autenticitatea trăirilor sufleteşti de la Ghelari sau Cinciş, atât de căutate şi de dorite de fiinţa-mi agitată. Între timp, părintele se îmbolnăvise. Ieri trebuia să mergem cu toată familia la Cinciş, ca să luăm ultima binecuvântare şi să ne bucurăm de ultimele sfaturi ale acestui sfânt neştiut de mai-marii Bisericii Ortodoxe Române. Însă am fost cu toţii atât de nevrednici de sfinţenia sa, încât a murit înainte ca noi să apucăm să ne plecăm capetele în faţa dânsului. 

***

Pe drum către Cinciş, îi repetam mamei să nu mai plângă. Odată ce-am păşit, însă, în casa părintelui, în care ne-a primit de atâtea ori la masă, în care ne odihneam după ce îl ajutam în grădină, în care ne ascundeam de iepurii drăgălaşi şi înfricoşători în acelaşi timp pe care îi ţinea în grajd, timpul a primit o altă valoare. Mintea s-a fragmentat şi centrii corticali receptori ai diverselor senzaţii îşi amintesc sacadat trăirile fiinţei mele: fum de tămâie, părintele întins în sicriu, doamna preoteasă, draga tanti Anişoara care mi-a pecetluit destinul, spunându-mi să nu cumva să nu merg la medicină, ţinându-l de mână şi plângând cu amar, preoţii cu noduri în gât, incapabili să rostească ecteniile sau plângând în timp ce se rugau pentru odihna sufletului adormitului robului Lui Dumnezeu preotul Crăciun, părintele nostru, lacrimile ce mi se învălmăşeau pe chip în timp ce-mi priveam părintele duhovnicesc... Nu pot să-mi amintesc nimic mai bine decât durerea tatălui meu, care abia putea rosti rugăciunea, fiindcă avea privirile pironite pe sfântul ce se odihnea, zâmbind. L-au dus de acasă la biserică şi nu mă puteam opri din plâns. Într-un sfârşit, după ce i-am sărutat mâna şi am zăbovit lângă sicriu, m-am liniştit. Aceeaşi pace ce-l învăluia întotdeauna se putea simţi, şi mai acut, lângă trupul său adormit. Mirosea a mir şi mi se părea că încă mă poate auzi... Mi-am adunat puterile, am citit o catismă din Psaltire, apoi am plecat cu tata la maslu la el în parohie. Ne-am întors cât de repede am putut la Cinciş, unde-am plâns, am plâns cu sughiţuri în timpul slujbei de priveghi. Nu am fost dintre cei apropiaţi părintelui, nu m-am spovedit o viaţă întreagă la dânsul, aşa că nu aveam cum să-i plâng pierderea. În plus, nu puteai plânge doar datorită contextului, fiindcă tipicele coroane de brad aveau nişte inscripţii atât de puerile, încât îmi venea să le ard. Trebuia să ne bucurăm, să ne bucurăm peste poate şi mai presus de fire pentru învierea părintelui. Şi-atunci de ce nu mă puteam opri din plâns? Pentru că, asemeni Sfântului Apostol Petru, al cărui nume îl port, m-am lepădat de părintele. Sunt suficiente aceste cuvinte ca să descrie durerea sfâşietoare ce mi se zbate în piept. Am stat sub patrafirul unui sfânt şi am fugit de-acolo, căutând un duhovnic mai autohton, fără abilitatea de a înţelege că nu există ortodoxie modernă, adaptată lumii în care trăim, ci există doar Legea Iubirii, lăsată de Hristos şi pe care suntem datori să o împlinim, ducându-ne crucea jertfelnică până la capăt. Predica a fost  una în ton cu acea tristeţe strălucitoare de care am mai pomenit şi care domnea în biserică: atât de sinceră şi de dureroasă, încât l-am văzut pe tata dispărând în altar, cu ochii în lacrimi. Aşa că am plâns, am plâns până când am simţit că părintele m-a iertat pentru trădarea ce-am comis-o, am plâns până când m-am curăţit de păcate, am plâns până când am putut ridica ochii din podea, privi chipul sfântului ce se odihnea în veşnicie şi mulţumi pentru că mi-a descoperit Calea, Adevărul şi Viaţa, am plâns până când, tot asemeni lui Petru, mi-am mărturisit dragostea de fiică faţă de părintele. Iulia, draga-mi Iulia, singura capabilă să înţeleagă pe deplin suferinţele altei fiice de preot, mă ţinea de braţ şi ne plângeam, împreună, nevrednicia. Ne-am promis, în faţa sicriului părintelui nostru, că vom avea grijă aspră, dar bună una de cealaltă şi că vom înainta pe scara către Cer, scară construită nouă de părintele Crăciun. Am plâns până când, cu privirea limpede, am făcut un jurământ: acela de a-mi asuma pe deplin ortodoxia, în toată vremea vieţii mele, oricâte sacrificii mi-ar cere această luptă. Apoi, am putut citi din Psaltire, m-am putut ruga şi mi-am putut aşterne gândurile către Hristos într-o rugăciune lângă părintele meu drag. 

***

E Săptămâna Mare. Nu ştiu ce aş putea scrie mai mult decât tot ce-am îndrăznit să mărturisesc mai sus, mărturisire ce reprezintă, de fapt, singura cale de a arăta lumii cine a fost părintele Crăciun şi ce a însemnat el pentru o ţară întreagă (da, a spovedit tineri, maici, călugări, preoţi sau oameni în toată firea din întreaga noastră Românie, îndrumându-i către Hristos şi ajutându-i să-şi poarte crucile). Nu ştiu cum să vă îndemn să căutaţi pocăinţa, să căutaţi să trăiţi în lume, dar în afara ei, să cutezaţi să fiţi fii ai Luminii şi să iubiţi aşa cum Hristos ne-a iubit, încât S-a jertfit pe Cruce pentru iertarea păcatelor noastre. Fiecare ne-am aflat în vârful piroanelor ce I-au străpuns mâinile şi picioarele, fiecare I-am înţepat fruntea prin spinii greşelilor noastre, fiecare L-am batjocorit, aflându-ne, întregi, în saliva ce I-a lovit obrajii. Nu pot decât să vă deschid o altă perspectivă, ce este, în acelaşi timp, îngustă şi strâmtă, fiindcă reprezintă Cărarea spre Împărăţie, dar şi largă, veşnică, fiindcă e însuşi Cerul ce ne aşteaptă pe toţi. Putem fi formali, căldicei, ne putem spovedi şi-mpărtăşi în pripă, că vin Paştile, ne putem înghionti în mulţimea ce caută, disperată, Lumina, sau putem încerca să refuzăm lumea aceasta, care va avea un sfârşit ce, în aparenţă, e tot mai aproape şi să avem curajul de-a porni pe urmele Celui ce a biruit lumea şi a adus o Împărăţie mai presus de fire. Nu mai am cuvinte de propovăduire şi nici nu vreau să fiu percepută drept un alt fanatic ce încearcă să vă trezească la viaţă. Totuşi, e Săptămâna Mare, iar Hristos aşteaptă, aşa cum o face dintotdeauna. Aşteaptă cu credinţă, nădejde şi dragoste, nu să ne urcăm noi la dânsul, ci să ne deschidem inimile suficient cât să Se pogoare El întru sufletele noastre păcătoase, iar noi să-I acceptăm iubirea. Asta înseamnă, de fapt, ortodoxia: lepădarea iubirii de sine şi învăţarea Iubirii adevărate. Doamne-ajută, inimă bună, după cum spunea sfântul ce s-a mutat din moarte la viaţă... Şi Dumnezeu să ne deschidă şi nouă, prin tine, părinte Crăciun, părinte al nostru, Raiul!
Gânduri după înmormântare: Cu capul plecat pe mâna uscată, de sfânt, a părintelui, cu lacrimile adunate în colţurile ochilor, toate aşa-zisele mele griji au pălit. Mi s-au răsturnat concepţiile, mi s-au învălmăşit convingerile şi mi s-au aşezat credinţele pe făgaşul lor normal. Completate de lectura pasionantă a Vieţii părintelui Serafim Rose (un american convertit la ortodoxie, asupra căruia voi mai reveni), hotărârile luate lângă sicriul părintelui Crăciun, în liniştea tainică ce-l învăluia, au prins viaţă. Noaptea trecută, am trăit momente de pace pogorâtă din Cer şi de pregustare a Învierii Lui Hristos, prin slujba săvârşită de tatăl meu, de părintele drag Mihai şi de stareţul ce-a devenit pe loc iubit Rafail. De-asemenea, m-am apropiat neaşteptat de mult de măicuţele de la Cib, pe care le-am reîntâlnit astăzi, la slujba înmormântării, şi care radiau, efectiv, blândeţe. Noaptea trecută am trăit ortodoxia în forma ei cea mai pură, pe glasurile maicilor frumoase şi cu ochii aţintiţi pe chipul însfinţit al părintelui. Iar astăzi, atunci când am aruncat pumnul de pământ pe mormântul proaspăt, atunci când am auzit buciumul sunând a jale şi poezia preferată a părintelui recitată de vreun părinte cu inimă bună, nu am mai putut decât să tac şi să privesc, sperând, în prag de Săptămână Mare şi pătimitoare, că voi fi capabilă să trăiesc măcar o fărâmă din credinţa trăită de părintele Crăciun şi rugându-mă, înainte de praznicul Învierii Lui Hristos, să-mi răstignesc păcatele şi, mai mult decât atât, felul atât de lumesc de viaţă pe care-l duc, pentru a păşi în Împărăţia Sa... 

"M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine." Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul II, versetul 20.