Am ieşit afară...

...şi m-am trântit în zăpadă. Lângă mine, sufletul meu, evadat din închisoarea unui trup neputincios, desena inimioare pe omăt. Cu ultimele puteri, l-am oprit şi l-am pus să stea cuminte şi să se lase nins. Fulgii mari cădeau neîncetat şi ne ţineau de cald mie, trupului meu lipsit de vlagă şi de culoare, şi sufletului meu, aflat mereu la limita dintre fericire şi deznădejde.
Când ninsoarea s-a înteţit, sufletul m-a luat de mână, m-a sărutat uşor pe frunte şi mi-a spus că pleacă pe scara lui îngerească. Înseamnă că era timpul să încep să trăiesc. Mii de suflete urcau şi coborau scara dragostei, a credinţei, scara vieţii, doar eu stăteam întinsă, la piciorul ei, aşteptând cuminte să urc şi eu spre mica mea fărâmă de fericire. Iar acum, uşor timidă, m-am ridicat, mi-am luat sufletul în braţe, l-am îndesat, cu grijă, în piept, în dreapta inimii, şi am început să urc. Drumul era alunecos, treptele mult prea îndepărtate una de cealaltă şi trebuia să mă lupt cu viscolul ca să ajung în vârf. Şi, când am crezut că, la capătul scării, voi găsi mica mea mansardă, cu o fereastră mare, pe pervazul căreia, printre perne, să mă aştepte iubirea şi o cană de ciocolată caldă, tot ceea ce am găsit a fost un gheţuş al cărui sfârşit nu îl vedeam. Mi-am luat avânt şi am început să alunec. Pe măsură ce înaintam, iar fulgii mă loveau peste obraji, a început să mă doară, cumplit de tot, coloana vertebrală. Îmi creşteau aripi, dintre ultima vertebră toracică şi prima lombară. Şi nu puteam să mă opresc din alunecare şi să mă iau în braţe, ca să îmi calmez durerea. Gheţuşul mă învăţa să trăiesc cu toată durerea din mine, să nu mă opresc niciodată din înaintare. Fulg cu fulg, aripile mele deveneau tot mai grele, şi povara iubirii din piept era dublată de greutatea aripilor din spate... Gheţuşul mă purta numai el ştie unde, iar eu mă lăsam dusă prin ninsoarea aprigă, prin ger şi prin viscol, sperând la o întâlnire cu tine. Însă Dumnezeu îmi pregătise ceva mai bun decât toate visele mele. După ce lacrimile pricinuite de durere îmi îngheţaseră pe faţă, iar picioarele nu mai ştiau decât să alunece, aripile grele, independente de voinţa mea, au fâlfâit o dată, să mă avertizeze că mă voi înălţa, şi, fără să îmi dau seama, m-am trezit sus în Cer. Mi-era teamă să nu cad, să nu mă lovesc cu tâmpla de vreo stea şi să mă prăbuşesc. Zborul era lin, puteam să admir fiecare fulg, fiecare lumină, fiecare rugăciune înălţată de pe Pământ. Dar, în neatenţia mea, am dat cu capul de un colţ de nor şi am căzut... Iar jos de tot, în zăpada moale, nu mă aşteptai tu. Mă aştepta fosta mea iubire, cu ochii mari, căprii, cu veşmântul violet întins pe nea şi cu braţele deschise, să îşi cuibărească iubirea la piept. M-a învelit în haina lui mov, m-a purtat pe braţe până la mansarda mea, mi-a dat cana cu ciocolată caldă pe care o aşteptam şi m-a aşezat între perne, cu capul la pieptul lui... După ce m-am trezit din vis, convinsă că mansarda nu există şi că cearşafurile mele albe mă vor înveli din toate părţile, m-a strâns tare la pieptul lui şi am dansat, aşa cum o făceam demult... Atunci, mi-am dat seama că sufletul meu dispăruse din dreapta inimii. Se revărsase în întreaga mea fiinţă şi mirosea a levănţică, parfumul cu care îmi indentificam dragostea iarna trecută... Sufletul meu dispăruse din nodul de tristeţe ascuns în inimă. Devenise fericit...