Ninge cu noroi

Oraşul e îngropat sub zăpadă. Primăria a scos toate ornamentele de Crăciun, a cumpărat unele noi, ca să redea şi mai multă fericire de sezon şi a împodobit fiecare stradă, să ştie oamenii că vin Sărbătorile. Probabil au încercat să-L plătească şi pe Dumnezeu, să le trimită zăpadă. Doar că Dumnezeu nu primeşte bani, primeşte doar rugăciuni. Cine ştie câte inimi îndrăgostite au cerut ninsoare, crezând cu tărie că dragostea poate cădea din Cer. Sărmanii, se mint singuri că fericirea poate zbura, li se poate aşeza în suflete şi le poate adăposti iubirea...
Pe stradă, fiecare om se grăbeşte să devină fericit. Se chinuie din răsputeri să zâmbească, să se bucure de moş-crăciunii artificiali, cu burţile mari şi rânjetele desenate cu acuarele. Plasele pline cu cumpărături, listele lungi cu ce a mai rămas de achiziţionat de la Real sau Metro, unde sunt promoţii de sărbători, cadourile care trebuie ascunse de copiii ce habar nu au că Moş Crăciun a îngheţat la Polul lui Nord şi a uitat să aducă virtuţile necesare unui suflet bun, toate creează imaginea de neuitat a unui om modern care trăieşte viaţa din plin. Zâmbetele superficiale sunt vizibile la fiecare pas, pe fiecare gură rujată excesiv sau sub fiecare strat de fond de ten. Ambalaje de bomboane de pom, bilete gratuite la patinoar şi cuvinte fără sens zboară peste tot, printre fulgii de zăpadă...
De fapt, sub fiecare zâmbet asortat cu privirea şi cu anotimpul, se ascunde o durere, mai mică sau mai mare. Fiecare pas imprimat în zăpada de pe străzi, fiecare palmă ascunsă într-o îmbrăţişare, fiecare lacrimă oprită într-un clipit mai des de gene reflectă o fărâmă din tristeţea ascunsă într-un cufăr greu, ce nu poate fi urnit din locul în care a fost aşezat după prima dezamăgire. Sunt urme de noroi pe fiecare petec curat de nea, maşinile împroaşcă murdărie şi strivesc sub roţile lor toate gândurile lepădate în mijlocul străzii şi toate hotărârile luate în grabă. Iar oamenii, oamenii îşi poartă durerea cu luciditate, conştienţi că pot să mintă până când o să uite ei înşişi de ce sunt trişti. Din magazin în magazin, lasă un pic din suferinţa lor în fiecare pulovăr probat şi în fiecare carte răsfoită în grabă, în fiecare păstârnac atins din greşeală în piaţă şi în fiecare treaptă urcată pe scara către aşa-zisul lor paradis. Îndeasă durerea tot mai adânc, o sufocă cu dulciuri, socoteli şi planuri, încearcă să o îngroape sub mormane de fulare şi mănuşi sau să o taie cu patinele pe gheaţa proaspătă de la patinoar, să o întindă pe pârtia de la Straja ce îi aşteaptă de Revelion sau să o strângă de gât în timp ce ascultă cel mai vesel şi nou cântec de Crăciun. Dar nu reuşesc... Ninsoarea a venit pentru îndrăgostiţi, nu pentru ei. Şi tot ce face zăpada e să limpezească şi mai mult faptul că sunt suferinzi, că nu se pot tămădui cu una, cu două, că au nevoie de căinţă şi de lacrimi şi de un zâmbet adevărat. Dar lacrimile nu pot fi lăsate să cadă atunci când rimelul e pe gene, iar zâmbetul trebuie să fie cât mai artificial cu putinţă. Timp de căinţă nu există, Crăciunul bate la uşă, bradul şi cina şi curăţenia trebuie să fie gata. Aşa că durerea poate fi mascată cu puţină pudră şi un strat fin de fard... Până după Crăciun, vor uita oricum de ea şi când îşi vor da seama că suferă, vor căuta o comedie bună, să râdă şi să uite în continuare. Se vor bucura de zăpadă schiind şi vor crede că sunt mai buni, când toată tristeţea lumii zace în adâncul inimii lor.
Din când în când, pe stradă trece un om cu geacă roşie. E singurul care nu zâmbeşte. Pe genele lui se adună toate lacrimile sufletelor triste din oraş, iar inima lui nu stăvileşte durerea. Se revarsă tristeţe din fiecare gest al lui, din fiecare aplecare a capului sub povara fulgilor de nea. Pentru el, zăpada întreagă nu e decât o povară, o dragoste pe care nu o poate trăi, o fericire din care nu poate gusta. Omul acesta trece prin faţa mallului în fiecare după-amiază, aşteaptă câteva minute şi apoi pleacă mai departe. Aşteaptă un suflet ce nu va veni niciodată, o vindecare ce i se refuză, o îmbrăţişare interzisă. Omul cu geacă roşie încearcă, din când în când, să scuture durerea din sufletele celor din jur, dar ei nu îl bagă în seamă. Tot din când în când, omul cu geacă roşie priveşte cuplurile ţinându-se de mână şi suspină. El nu e capabil să iubească... Ştie de ce e trist, ştie exact ce îl doare, dar remediul lui i-a scăpat printre degete. Era un sirop într-o sticlă fragilă... a trântit-o de pământ într-o zi, la prânz, când vroia să îşi încheie toate socotelile cu iubirea. Nu ştia că sticla cu sirop nu mai putea fi găsită nicăieri, aşa că a spart-o cu toată furia de care era capabil. Şi acum rătăceşte pe străzi, neînţelegând fericirea superficială a oamenilor ocupaţi, nici bucuria de nemăsurat a îndrăgostiţilor. De câte ori îl văd, mă cuprinde un dor imens. Aş vrea să îl iau în braţe, să îi las lacrimile să curgă pe obrazul meu şi să îi spun că îl pot ajuta să îşi fabrice singur siropul. Aş vrea să îi spun că îi iau toată suferinţa pe umerii mei, că îi curăţ geaca roşie de povara zăpezii şi că îi primesc toată durerea în inima mea, doar ca să văd măcar un om fericit cu adevărat de aceste sărbători. Dar mi-e frică... Ştiu că braţele lui nu mă pot primi pe mine, aşa că tac şi privesc cum ornamentele primăriei strălucesc în noapte.
"Chiar dacă inocenţa s-ar abandona în braţele tale o zi întreagă, nu ai putea fi din nou inocent". Cam aşa e şi cu zăpada... oricâte ninsori s-ar cerni peste sufletele îndurerate din oraşul nostru, nu vor putea curăţa noroiul adunat în străfunduri. Curăţeniile de Crăciun nu pot şterge praful de pe cufărul negru, plin cu amintiri amare, iar moş-crăciunii rotofei nu sunt capabili să aducă un strop de iubire în dar fiecăruia. Nimeni nu poate corecta zâmbetele superficiale, dar puţin ruj ar putea să le facă mai credibile. Oamenii au uitat că se naşte Iisus... Singurul care le poate tămădui toate bolile. Iar omul cu geacă roşie nu poate să îi trezească pe fiecare din coma sufletească în care s-au abandonat de bunăvoie. Doamne, Doamne, când vei şterge lacrima de pe gecile roşii? Când mă vei lăsa să îmi găsesc casa în braţele îngheţate care mă aşteaptă în fiecare după-amiază în faţa mallului? Când vei lua durerea din suflete ca să putem să Îţi primim Fiul zâmbind din toată inima? Când vei cerni şi peste noi fulgi de dragoste?... Atunci, atunci va fi sfârşitul şi începutul. Atunci când omul cu geacă roşie îşi va găsi sticla cu sirop, va strecura din zăpadă şi din noroi tot ceea ce e al lui şi va bea, ca să topească durerea, să transforme povara în bucurie şi să iubească...