UP XII + I [sau cum să dai de fericire pentru un weekend]

Petra: "Ai luat pozele, steagul, hand-made stuff?"
Irina: "Da! Tu ai luat proiectul scris, ai cătrinţe şi alte lucruri tradiţionale?"
Petra: "Da! Sper să fie totul bine! Ne vedem la 11 jumate' în gară."
Aşa s-au finalizat pregătirile pentru Festivalul Unitate şi Prietenie. Lungi seri de selectat articolele pentru prezentarea centrului local, de inspectat medalioanele, brăţările şi inelele de eşarfă, de răscolit podurile în căutarea costumelor populare şi de certat doar pentru că fiecare vroia să facă cât mai bine ce avea de făcut. Într-un final, cu tabelul de participare nesemnat [nicio problemă, nu a observat nimeni], cu ceai fierbinte în termos şi cu zâmbete largi pe chip, ne-am văzut urcaţi în tren, mergând spre Alba Iulia. Râsete, glume în stil de cercetaş devean şi multe dansuri ciudate în personalul 2306 ne-au făcut să uităm cât de repede trece timpul şi să ne trezim în gara din Alba Iulia, unde ne aşteptau dragii noştri albanezi: Ale, Erika, Manase, Drula şi Antonia. Ne-am îmbrăţişat, ne-am cumpărat bilete de întoarcere şi am purces spre sala de sport a Colegiului Naţional "Horia, Cloşca şi Crişan" [pe scurt, HCC], ca să ne lăsăm bagajele. Evident că am povestit tot timpul drumului, am râs de pantalonii roz ai cercetaşului cu valiză şi am cântat, să audă toată Alba că devenii au ajuns la UP.
După ce ne-am părăsit bagajele în curtea colegiului, am plecat să ne plimbăm prin frumosul oraş din inima Ardealului. Degetul meu a avut hemoragie timp de vreo trei ore [probabil din cauză că am aflat notele la teza la mate... plângea degeţelul pentru Andrei], dar era amuzant să mă simt vampir. Am stat cam o oră în parcul de la Ciori, povestind şi cunoscându-ne mai bine, descoperind lucruri interesante, precum notele Luisei la oral la mate, şi am râs până ne-au îngheţat obrajii. Atunci, am decis să mergem undeva unde să fie cald şi primitor. Albanezii ne-au dus în Friends, o cafenea genială: aveau cărţi şi radio Guerrilla şi ciocolată caldă înnebunitor de delicioasă. Albanezii au aflat de orele noastre de chimie, noi de orele lor de psihologie, ei de cursurile noastre de supravieţuire, noi de expediţiile lor, şi cu toţii ne-am distrat pe cinste. Apoi, agale, ne-am îndreptat spre gară, după hunedoreni, după care am luat-o la pas prin cetate, peste dealuri şi pe lângă Obelisc, ca să ne întoarcem la HCC.
Acolo, devenii ajunşi mai devreme au întins izoprenele şi au pregătit culcuşurile fiecăruia dintre noi. Fericiţi, ne-am întins să ne odihnim puţin, am mâncat, că nu mai puteam de foame după o zi în care nu împărţiserăm decât ciocolată, nicio conservă de pateu, nici măcar una!, apoi am chitărit puţin, să se vadă că UP-ul e pe cale să înceapă. Pe la vreo nouă seara, ne-am strâns cu toţii în faţa HCC-ului şi am început să zbierăm. "DEVA STRIGĂ MAI TARE, MAI TARE, MAI TARE! DEVA STRIGĂ MAI TARE, MAI TARE DECÂT TOŢI!" şi aşa ne-am făcut gâturile praf. Dar nu contează, ceea ce a urmat a fost mai mult decât minunat. La Ryma, în şanţurile cetăţii, stelele fuseseră înlocuite cu gulguţe, temerarii şi exploratorii erau străjeri cu torţe în mână, iar zidurile cetăţii deveniseră pereţi imenşi, inscripţionaţi cu gânduri despre ultimele ediţii ale festivalului. Pe scenă, trupa Om cânta muzică frumoasă, gazdele albaneze se învârteau printre cercetaşi, servindu-i cu prăjituri, iar eu, pe umerii lui Vulky, mă plimbam printre deveni. Când masa mea devenise insuportabilă pentru spatele lui Alex, m-am dat jos şi am privit, cu sufletul la gură, jongleriile cu focul, impresionante, ca de obicei, doar le făceau cercetaşe dragi mie [Laura şi Crisu]. După ce întreaga cetate fusese cuprinsă de flăcări de cercetăşie, ediţia XII + I a UP-ului a fost declarată oficial deschisă. Am strigat, am cântat şi, cu mâinile degerate, am plecat spre HCC.
Noaptea a fost superbă... Nu vă spun că au furat bocancii şi au făcut o floare de crin din ei, nu vă spun că am purtat discuţii ciudate cu liderul nostru, nu vă spun că am mâncat vreo două pungi de jeleuri... Nu spun asta. Tot ce spun e căăă... A NINS! Prima ninsoare din acest an ne-a găsit cu zâmbetele pe buze, fericiţi, cercetaşi până în măduva oaselor, îndrăgostiţi şi dansând sub cerul îngheţat. Ningea, ningea şi nu se mai oprea. Ni se prindeau fulgii pe sacii de dormit, pe ochelari, pe limbile scoase afară ca să guste zăpada. După ce am prins, împreună cu fulgii, pneumoniile în braţe, ne-am întors în sala de sport, ne-am băgat în sacii de dormit şi am privit ninsoarea până ce am adormit... sau până s-a aşternut zăpada, să ne putem scrie dorul pe ea. Peste toată lumea fericită, a răsărit, într-un final, soarele. Cu chef sau nu de o nouă zi, ne-am trezit şi am alergat afară, la o bulgărealăăă. Agitaţi, am mâncat, am stat cel puţin o jumătate de oră la coadă la baie şi ne-am pregătit pentru o plimbare luuuuuungă prin Alba Iulia. Am tras la sorţi bileţelele cu atelierele la care urma să mergem sâmbătă, apoi am început să negociem ca să ajungem la atelierele la care vroiam şi, după ce ne-am atins obiectivele, am mers să ne înregistrăm oficial ca participanţi la ce activităţi vroiam noi. După ce am făcut şi asta, am fost repartizaţi în diverse patrule, am început să ne căutăm unii pe alţii şi să ne pregătim de traseul plin de provocări pregătit pentru noi de albanezi. Ne-am găsit, am făcut cunoştinţă şi am plecaaaaat. Jocuri de cunoaştere, pătrate făcute din sfoară, legaţi la ochi, exerciţii matematice, pânze de păianjen, orientare cu busola, melodii ciudate interpretate cât mai amuzant cu putinţă, grădina zoologică de cercetaşi, luptă pe bârnă cu izoprenele şi multe jocuri între patrule... cam în asta a constat ziua de vineri... până pe la cinci după-masa [normal că totul ţine până la ora 5, d'oh!]. Atunci ne-am întors la HCC, am încins o horă în mijlocul curţii, după care, lihniţi de foame şi rupţi de oboseală, ne-am refugiat pe izoprene. Am mâncat pe fugă, ne-am îmbrăcat frumos, că doar urma Târgul de prezentare al Centrelor Locale şi trebuia să arătăm bine. Am plecat, împreună cu Irina, să ne aranjăm standul. Din fericire pentru ea, ca printr-o minune, standul nostru era exact lângă cel al Giurgiului. Din nefericire pentru mine, nu era semnal în "Gothic", aşa că nu puteam ţine legătura cu devenii mei dragi. Ne-am mobilizat şi am întins steagul, am aranjat cătrinţele şi toate vasele de lemn, am desfăcut toată marfa pe care o aveam de vândut [medalioane, inele de eşarfă, brăţări etc] şi nu ne mai vedeam capul de treabă. Între timp, au ajuns şi ceilalţi şi am reuşit să aranjăm standul foarte frumos... Ozana cu Yoyo şi-au luat rolurile de negustori în serios şi au convins o grămadă de cercetaşi că produsele hand-made in Deva sunt cele mai bune. Am vizitat celelalte standuri, am participat la tombole cu premii-îmbrăţişări, am făcut o grămadă de poze, am mâncat pe gratis, am fost ştampilaţi de cei de la Mureş [încă e vizibilă o urmă de ştampilă pe mâna mea stângă], am băut mult suc şi am descoperit ce cercetaşi frumoşi sunt în România. La târg, a sosit draga mea Irinaaaa, din îndepărtatul ei Cluj, şi s-a lăsat cu multe îmbrăţişări. Când Yeti a declarat târgul închis, am strâns repede obiectele tradiţionale, cele câteva medalioane şi inele rămase şi am plecat prin frig spre HCC. La sală, am cântat, am vorbit, ne-am jucat şi... ne-am culcat devreme, copii cuminţi, că eram rupţi de oboseală după o aşa zi. Dar şi prin somn, tot am văzut cum bocancii au fost legaţi în ghirlande şi atârnaţi între coşurile de baschet.
Zorii sâmbetei au adus cu ei o tragedie: pierderea ochelarilor mei. Am căutat cât am căutat după ei, am pus anunţ pe uşa de la intrare şi, un pic chioară, am făcut cunoştinţă cu colegii de atelier. Ceilalţi deveni plecaseră la atelierele lor, unii la Turda la Salină, alţii la jonglat, alţii la gătit. Eu, cu ceilalţi oameni cu imaginaţie bogată, am purces cu două mâini drepte, la pescuit de idei, atelierul Irinei şi al Laurei, dragele mele lidere de la Cluuuj. Am avut parte de câteva indicii până să ajungem la sala unde se ţinea atelierul, am jucat chiar şi Hora Unirii şi am intrat în trei săli greşite până am ajuns la atelierul nostru. Acolo, ne-am jucat, am făcut pizza [masaj] unul pe spatele celuilalt şi ne-am împărţit în echipe. Am pescuit, la propriu, ideile cu care urma să jonglăm. Unii trebuiau să reconstituie un desen, evident, în viziunea lor, alţii trebuiau să facă o piesă de teatru de păpuşi, iar echipa din care făceam şi eu parte avea de scris un articol despre un camp cu vedete şi, de asemenea, de făcut un colaj cu poze din reviste pe această temă. Ne-am distrat pe cinste, am compus o poveste frumoasă, în care Beyonce fără machiaj arăta ca un extraterestru, iar Paris Hilton era noua Barbie Scout şi am scris un articol geniaaaal. Colajul era şi mai amuzant, iar prezentarea proiectului i-a făcut pe toţi să râdă. Cu siguranţă, am pescuit idei şi am descoperit că putem crea orice, atâta timp cât încă gândim. După pauza de masă, am mers la atelierul de daaaaaaans. Am făcut cunoştinţă... uşor timizi [mai mult timide, aveam doar trei băieţi cu noi], apoi am făcut exerciţii de încălzire şiiii ne-am aşezat pe perechi. Mihai cel cu ochi albaştri şi căciulă şi cu Petra cea împiedicată şi fără ochelari au constituit o pereche tare talentată. Am învăţat pasul de bază din West Coast Swing, şi anume Sugar Push, apoi am învăţat să dansăm Hustle. Şi am tot dansat... învârtirea fetei, învârtirea băiatului, blocaj, schimbare de loc şi tot felul de alte figuri. A fost minunat, având în vedere că poţi dansa West Coast Swing pe orice melodie în patru timpi... Acum, depinde şi de partener, dar eu am avut noroc. Normal că după ce s-a terminat cursul de dans şi ne-am întors în sală, am dansat într-una cu Miţă, ba chiar Vulky ne-a învăţat câteva figuri de tango. Dar nu am apucat bine să facem câţiva paşi, că am şi plecat, deveni mândri ce suntem, să mâncăm în oraş. Am ajuns la Erol, cu chiu, cu vai, şi am căutat repede-repede ceva cu peşte, că doar era dezlegare. Am comandat creveţi, deşi habar nu aveam să îi curăţ, dar exista o Irina care m-a ajutat. Lor le-a venit pizza, mie creveţii şi ne-am pus pe mâncat şi râs [acum, că ajunsese şi Gabi la UP]. Deşi am fi stat multă vreme la poveşti, trebuia să ne grăbim să ajungem la festivitatea de închidere a festivalului. Aşa că am alergat la sală, ne-am mai pus o pereche de mănuşi şiiii am zbierat din nou mai tare decât toţi, am sărit cu tot Ardealul să le arătăm celorlalţi că suntem cei mai tari şi ne-am dat în spectacol... că doar suntem Deva. Într-un final, am plecat spre Ryma, din nou, unde aceleaşi gulguţe pe post de stele şi aceleaşi ziduri inscripţionate ne aşteptau. 340 de oameni se ţineau de mână, jucându-se, strigând şi cântând. După ce am vizionat din nou spectacolul de jonglerii cu foc, ne-am adunat cu toţii în faţa scenei şi am cântat, ne-am îmbrăţişat mult de tot, din cauză că ne era tare frig şi am stat cu dragii noştri prieteni noi. Apoi, a avut loc decernarea premiilor. La locul doi, s-a auzit un nume... Patrula 0... şi noi avem o patrulă 0... centrul local Deva. Hei, noi suntem! Am luat locul II la UP! Eram aşa de fericiţi, strigaaaam şi aplaudam, mândri de noi înşine şi de tot ceea ce realizasem în cele trei zile de festival, mândri de cortul şi primusul primite... mândri de toţi prietenii noştri. Ne-am întors la sală, înfriguraţi, dar incredibil de fericiţi. Ne-am tot învârtit printre adormiţi, până când, împreună cu Manase, Ale, Maia şi Luisa, am plecat în Friends, noaptea pe la ora 2. Am dat acolo de alţi cercetaşi, doar că mai erau destui oameni dubioşi, aşa că am băut un Pepsi şi am plecat să ne plimbăm prin Alba Iulia. Am povestit vrute şi nevrute, am râs până când a trebuit să facem opriri din cauza prea multor glume spuse pe secundă şi am consolidat prietenia noastră cu albanezii. Întorşi la HCC, ne-am jucat jocul cu apa [cine ţine cel mai mult apa în gură], am mâzgălit oglinzile cu pastă de dinţi, am mimat şi am râs până am scuipat apa pe toţi pereţii. Apoi, ne-am întors în sală, am târât oamenii cu tot cu izoprenele prin toată încăperea, am dezumflat saltele şi am râs, am râs, am râs.
Duminică dimineaţa am început să ne luăm la revedere unii de la alţii, să jucăm o ultimă Stea sau Gaşcă, să facem poze de grup şi să cântăm Râpa sau Visul. După ce sala de sport se golise de tot, ne-am lăsat bagajele la staff şi am plecat să bem o ultimă ciocolată caldă de UP. Au venit şi Miţă cu Paul cu noi, ne-au luat la o plimbare pe bloc şi la un Seven Up şi, apoi, ne-am întors repede de tot după bagaje, am alergat la gară, am făcut schimb de ecusoane, ne-am tot îmbrăţişat şi ne-am urcat repede de tot într-un personal care mergea prea repede, care ne ducea prea brusc departe de Alba Iulia...
A fost cu siguranţă un sfârşit de toamnă minunat. Prieteni noi, cântece, prima ninsoare, West Coast Swing, Gaşca, Steaua, muzică folk, pateu, ghirlande de bocanci, fericire adunată într-un weekend... Unitate şi Prietenie, asta e cercetăşie!:)
P.S.: Ochelarii mei erau în geanta Irinei. Era de aşteptat să nu îi găsesc, abia îşi găseşte ea lucrurile acolo.
P.P.S.: Cântecul UP-ului... Mi-e dor!:)