home is wherever I'm with you

M-am întors acasă. Nu, nu am fost plecată, fizic, nicăieri, dar am rătăcit pe mări de nesiguranţă, am căzut în gropi mariane de suferinţă şi deznădejde, m-am înecat cu propriile-mi lacrimi şi am căutat să îmi port singură crucea, cu mândria inadmisibilă în credinţă. Am abandonat, am părăsit şi am rupt legături, din neştiinţă, nepăsare, răutate chiar. M-am izolat în turnul meu de fildeş, mută pentru strigătele pe care gura mea ar fi vrut să le urle cerului şi prietenului pierdut, surdă faţă de frânturile de sunete ce mai răzbăteau din partea lui, oarbă pentru atunci când căutam să-l zăresc măcar fugitiv şi să-i spun că mi-e dor să râd cu el... Doar că am realizat, mulţumesc Domnului, devreme, că evadarea nu e o soluţie, că legătura nu poate fi pierdută atâta timp cât omul mai există, că o prietenie atât de frumoasă, clădită temeinic pe iubirea agape, se întâlneşte arareori, aşa că m-am întors acasă. Simpla iertare reciprocă, zâmbetele sincere şi conversaţiile lungi au creat atmosfera căreia îi simţisem lipsa cu toată fiinţa mea. Pentru fiecare mărturisire curată, pentru fiecare lacrimă plânsă din inimă, pentru fiecare dată în care umerii noştrii au devenit, alternativ, stâlpi susţinători pentru inimile deznădăjduite, pentru fiecare hohot de râs nestăvilit, declanşat dintr-o banalitate, pentru fiecare convorbire lungă şi plină de semnificaţii... m-am întors acasă. Şi e mai bine ca niciodată să fiu împăcată din nou cu mine însumi, cu cei din jur şi, mai ales, cu Dumnezeu!