Cu genele plecate de somn, cu sufletul zburlit de teamă şi dor, cu privirea rătăcind peste siluetele trecute ce stăruie încă-n străzi, cu iubirea prăvălită într-un hău al toamnei, ce înghite zbor frânt de frunze şi sfârşit de lumi, aşa a început octombrie pentru mine. Îmi caut siguranţa că astfel împlinesc Voia Lui Dumnezeu, încerc să regăsesc sentimentul de resemnare a conştiinţei, fiindcă de împăcare nici nu poate fi vorba, dar nu mai ştiu prin ce sertar al dulapului meu cu amintiri şi cugetări le-am aşezat. Ştiu că le voi găsi. Dar în melancolia mea, e şi un sâmbure de complacere în situaţia de victimă, de tărăgănare a înfrângerii, plus un fragment peticit de răutate, fiindcă nu pot, încă, să accept orice întâmplare ca fiind un prilej de a mă apropia de Părintele meu ceresc. Nu pot să mă înalţ deasupra resentimentelor, nu sunt capabilă să mă mai mint frumos şi să afişez un zâmbet resemnat, liniştit, care să reflecteze o stare de acalmie sufletească şi de cădere liberă spre împlinirea asemănării mele cu Iubirea. Îmi rup din durere cu fiecare scrâşnet din dinţi menit să-mi blocheze o aversă de lacrimi şi mai presar un pumn de sare pe rană ori de câte ori întorc capul să mai zăresc umbre şi lumini dintr-un rămas-bun. Mi-e frică să pornesc mai departe. E ca şi cum ar trebui să ies din instantaneul ce credeam că mi-e casă şi pat şi dragoste, să culeg flori, fotografii, dedicaţii şi bileţele, să le aşez cu grijă într-un plic în care să zacă, masă nedefinită de substanţă anorganică şi, totuşi, organică, prima mea iubire. Ştiu că sunt puternică, toate căzăturile îndurate şi fiecare planor ce s-a prăbuşit, zgâriind cerul meu intern (sau interior?) mi-au şlefuit colţurile sufleteşti, mi-au netezit asperităţile de încăpăţânare şi mândrie şi m-au făcut capabilă să îndur noi şi noi renunţări la lupte şi înfrângeri de vis. Însă niciun armistiţiu, darămite o bătălie pierdută, nu mă pot domoli. Nu pot să mă comport ca şi când smerenia şi calmul ar fi devenit peste noapte virtuţile mele definitorii. Sunt o furtună. Uneori, o avalanşă de zâmbete, neastâmpăr şi voioşie, un titirez de fericire, menit să binedispună şi cel mai depresiv suflet. Alteori, un uragan de mânie, impulsivitate, tristeţe şi durere, tăietor de elanuri, baraj împotriva afecţiunii şi răutate întruchipată. Dar nu pot susţine că sunt răbdătoare, blândă şi senină, aşa cum mi-aş dori din toată inima să fiu. Pot doar, în ploaia ce mi-o revărs peste lumea aceasta, să pun un strop de lumină dumnezeiască. Şi în tentativele de dezrădăcinare, vânare de vânt şi plângere de suflet, să mă gândesc că eu, eu am avut mereu curaj. Am avut mereu curajul de a mărturisi ceea ce simţeam cu tot tremurul fiinţei mele, să fiu sinceră, oricât de tăios ar fi fost adevărul, să (mă) recunosc (în) toată credinţa ce-o apăram, cu îndârjire, şi să mă caut în fiecare luptă pe care o purtam în numele nădejdilor mele "stupide". Eu am avut mereu curajul să admit, cu un Da! rostit greu, cu fiecare îmbrăţişare strânsă înfăptuită de braţele mele la ceas de seară, cu fiecare fragment de sufleţel înghesuit de-a valma în palme dragi sau clipind emoţionat sub genele plecate de-un sărut, cu fiecare fluturaş ce oscila la amplitudini mult depăşite în stomacul ce devenise, din simplu component al tubului gastric, un loc pentru odihnit gânduri şi vise, să admit cu fiecare fărâmă din ceea ce sunt că... te iubeam. Aşa furtună cum eram, devastatoare şi, totuşi, încântătoare, niciodată nu am dus lipsă de curaj. Poate aveam nevoie de ceva mai multă răbdare şi de o cantitate bună de blândeţe. Însă curajul de-a trăi, din toată inima, pentru tine mi-a prisosit, mereu...Şi-acum, în octombrie, îmi diluez vitejimea de Prâslea cel voinic. Poate asta te-a deranjat. Că în loc să mă prefac într-o Cosânzeană tăcută şi frumoasă, mi-am păstrat ambiţiile, mândriile, dorinţa de-a învinge, mereu, luptând cu propriile mele forţe pentru bine. Voi lăsa însă ploile toamnei ce-mi devine prietenă dragă să-mi pătrundă în suflet, ca să îmi micşoreze densitatea curajului. Ca să mă calmez, eu, furtună vie, ca să mă orânduiesc, pe Calea către Cer. Ca să te uit, cicatrice frumoasă, ca să înec în lacrimi curajul cu care luptam pentru tine...
P.S.: Nu, chiar nu ai avut curaj... Deşi strânsoarea braţelor tale era mai puternică decât îmbrăţişarea mea timidă, forţa mea interioară a fost mereu net superioară puterii tale...
"...Sânt o căprioară. Oamenii m-au rănit în inimă, iar în loc de sânge au izvorât lacrimi...
Ceruri milostive, vă spun taina mea: în loc de sânge în inimă, am lacrimi. De aceea plâng pentru toţi cei trişti, pentru toţi cei umiliţi, pentru toţi cei răniţi, pentru toţi cei nebăgaţi în seamă.
A FI este pentru mine acelaşi lucru cu A IUBI. Prin abisuri înfricoşătoare şi prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru, spre tine, omule bun, spre Tine, Preabunule şi Preagingaşule Doamne!
Ştiţi, căprioara nu poate să urască. Ea poate doar să jelească şi să compătimească. Toate jignirile, toate grosolăniile ea le respinge prin tristeţe şi prin milă.
Mie mi s-a hărăzit: Fii tristeţe şi dragoste. Iar eu cu întreaga mea fiinţă împlinesc soarta mea: mă tânguiesc şi iubesc. Mă tânguiesc prin dragoste şi iubesc prin tânguire. Şi poate fi altfel în lumea asta locuită de oameni?" Sfântul Iustin Popovici, "Căprioara în raiul pierdut"
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!" I Corinteni 13, 4-8.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu