Nu ştiu ce şi cum să mai scriu. Nu pot imortaliza aici, în acest pseudo-jurnal, zilele peste poate de fericite pe care le trăiesc, iar jurnalul clasic e, momentan, destinat unei perioade de rememorări ale tuturor băieţilor de care mi-a fost, cândva, mai mult sau mai puţin, drag. E o primăvară incredibil de frumoasă şi de călduroasă, iar biologia, fizica şi franceza sunt incredibil de plictisitoare, momentan. Am descoperit un duhovnic nou, extrem de blând, inteligent şi vertical, de care am prins drag instantaneu, aşa că astăzi m-am împărtăşit, ceea ce nu am mai făcut de multă vreme. M-am bucurat enorm atunci când am reuşit, la ora de religie, să le trezesc interesul colegilor mei, prin geniala culegere de eseuri ale ieromonahului Savatie Baştovoi, "Între Freud şi Hristos", şi prin revistele OrthoGraffiti, care îi cad cu tronc oricărui tânăr. Viaţa mea şi-a intrat din nou pe făgaşul normal: cercetăşie câtă se poate, voluntariat oriunde este nevoie de mine, teste peste teste şi probleme peste probleme, ah, şi gramatică peste gramatică, pentru admitere şi DELF...şi plimbări ce-mi oferă o perspectivă nouă şi neaşteptat de frumoasă asupra oraşului, îmbrăţişări în care se-ascund speranţe şi începuturi de iubire, priviri ce spun mai multe decât toate cuvintele din lume, strângeri de mână în care se-ascund suflete, clipe care par banale şi care sunt la îndemâna oricui, dar care capătă o semnificaţie deosebită atunci când sunt ale tale, când îţi dau fluturaşi şi-ţi ridică părul de pe mâini de emoţie şi nerăbdare.
Nu ştiu ce-aş putea scrie mai mult, poate faptul că sunt şi mai liniştită să ştiu că toţi cei patru părinţi sunt foarte bucuroşi pentru fericirea noastră, având în vedere că am şi făcut cunoştinţă cu frumoasa-i familie, iar eu mi-s şi mai bucuroasă decât ei. Oricum, nici nu am timp, glandele endocrine, sistemul locomotor, optica geometrică şi eseurile argumentative mă aşteaptă pe birou, zâmbind, parşive. Aşa că mai adaug un cântec frumos gândurilor simple şi dragi aşternute-aici şi vă doresc tuturor o săptămână însorită, din toate punctele de vedere.
"...Sânt o căprioară. Oamenii m-au rănit în inimă, iar în loc de sânge au izvorât lacrimi...
Ceruri milostive, vă spun taina mea: în loc de sânge în inimă, am lacrimi. De aceea plâng pentru toţi cei trişti, pentru toţi cei umiliţi, pentru toţi cei răniţi, pentru toţi cei nebăgaţi în seamă.
A FI este pentru mine acelaşi lucru cu A IUBI. Prin abisuri înfricoşătoare şi prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru, spre tine, omule bun, spre Tine, Preabunule şi Preagingaşule Doamne!
Ştiţi, căprioara nu poate să urască. Ea poate doar să jelească şi să compătimească. Toate jignirile, toate grosolăniile ea le respinge prin tristeţe şi prin milă.
Mie mi s-a hărăzit: Fii tristeţe şi dragoste. Iar eu cu întreaga mea fiinţă împlinesc soarta mea: mă tânguiesc şi iubesc. Mă tânguiesc prin dragoste şi iubesc prin tânguire. Şi poate fi altfel în lumea asta locuită de oameni?" Sfântul Iustin Popovici, "Căprioara în raiul pierdut"
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!" I Corinteni 13, 4-8.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu