Marea... mi-e atât de dor de tine, draga mea. Soarele ce mă ardea, bronzându-mi chiar şi sufletul, nisipul fierbinte ce-mi săgeta tălpile şi-mi trimitea fiori de febră pe şira spinării spirituale, briza sărată, jucându-se cu pletele mele, umplându-mi nările cu respiraţia mării şi inima cu gustul amar al iubirilor de-o vară, stâncile pe care-mi odihneam gândurile mult prea albe pentru toţi oamenii înnegriţi de lumină, terasa liniştită, unde mâncam pace la prânz şi zâmbete seara şi unde-mi beam sentimentele, ascultând valurile foşnind şi chitara suspinând... Toate mi le-ai dăruit, prietenă dragă, iar eu m-am dăruit ţie în întregime. Dar mai presus de orice, atingerea ta tămăduitoare, albastrul turcoaz ce-mi colora sângele şi-mi calma toate durerile adunate-un an întreg, braţele tale verzi deschise larg, primindu-mi toate neputinţele şi păcatele şi curăţindu-mă pe mine, nevrednica, de ele... legănarea ta mântuitoare, şoaptele valurilor ce visează mereu să se spargă de ţărm fără să piară... infinitul pe care-l strângeam în pumni, lumea pe care o aveam la picioare, zborul din care nu mai aterizam, sufletul pe care mi-l întindeam pe cer, la uscat şi luminat, visele care mă duceau sus, sus, şi mă izbeau de stele şi de lună în acelaşi timp... de toate mi-e dor. Marea mea, marea mea iubită, mi-e dor de tine! Unde eşti acum, când am atâta nevoie de infinit?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu