Povestea unei inimi frânte [partea a III-a]

Iulia şi Teodora se închiseră în camera lor şi începuseră să povestească. Micuţa era foarte fericită că petrecuse o după-amiază atât de frumoasă, alături de Alexandru. Îşi imagina cum ar fi fost să trăiască o viaţă întreagă într-o asemenea fericire, care să nu se schimbe şi să nu fie tulburată de nimic. I se părea grozav. Însă Teodora nu ştia cum să îi spună despre modul în care Alexandru o privise şi despre faptul că ea nu simţise nimic, niciun fluturaş. Teologul îi era cu totul indiferent. Aşa că se decisese să vorbească şi cu sora ei despre asta.

-Iulia, uite...când am intrat în birou la tata cu pachetele pentru ziua lui Alexandru, el m-a privit într-un fel...ciudat, Parcă mă admira. Şi nici măcar nu a fost în stare să spună un cuvânt, începu ea.

-Ei, şi? La mine s-a uitat tot timpul cât am cântat la pian. Îi simţeam privirea ascuţită în fiecare fragment al sufletului meu şi pe fiecare părticică de piele. Mă gâdilau ochii lui, sau gândurile care se ascundeau în spatele lor, la fel de albastre ca şi ei... povesti Iulia, cu o bucurie crescândă în suflet.

-Vezi diferenţa? Tu erai gata să zbori, să îi sari de gât şi să îl strângi tare, să nu îl mai laşi să plece. Eu însă nu am simţit nimic. Rămân la concluzia mea, că este un arogant care nu te merită. Dar te las să te convingi singură de asta... îi spuse, pe un ton de dojană, sora mai mare micuţei îndrăgostite.

-Bine, surioară, am înţeles. Nu eu o să mă conving, ci tu, că Alexandru chiar este un băiat grozav şi un suflet mare i se ascunde în spatele egoismului afişat... încheie Iulia conversaţia, fără ca măcar să bănuiască o fărâmă din adevărul care se afla în vorbele ei.

Sosi şi ziua lui Alexandru. Organizase o masă pentru prietenii cei mai apropiaţi şi, implicit, familia părintelui Nicolae era invitată, iar Teodora avea locul rezervat chiar lângă el. Însă când fata văzu acest lucru, făcu schimb cu Iulia, ca să îi ofere puţină bucurie. Teologul sărbătorit a făcut o mutră cam enervată, însă şi-a revenit repede şi a încercat să profite de situaţie şi să afle mai multe despre sora de care se îndrăgostise. Aşa că, după ce rugăciunea de la începutul mesei a fost rostită şi fiecare a început să povestească sau să mănânce, el a deschis conversaţia cu micuţa Iulia.

-Draga mea Iulia, de când nu am mai vorbit cu tine. Ce mai faceţi, tu şi sora ta? întrebă el, de data asta cu adevărat curios.

-Ne pregătim să plecăm la munte. Mergem puţin în Retezat, să stăm la o cabană... Plecăm săptămâna următoare, spuse Iulia.

-Serios? Doar voi două? făcu Alexandru, a mirare.

-Nu. Mai vine şi un prieten de la facultate al Teodorei, prietenul ei cel mai bun. E pasionat de munte şi ne va ajuta şi pe noi să cucerim măcar câteva vârfuri. Vorbesc de parcă noi am fi alpiniste! râse ea.

-Hahaha! Păi poate chiar sunteţi, doar vă pricepeţi la atâtea. Şi sunteţi tare frumoase... replică teologul, încercând să cucerească muntele încrederii Iuliei.

-Mulţumim...roşi ea. Nu ai vrea să vii şi tu cu noi la munte? Ar fi foarte frumos. Retezatul e una dintre minunile lumii, cu siguranţă, propuse micuţa îndrăgostită.

-Ei bine, mulţumesc frumos de invitaţie. O să văd dacă nu cumva am şi alte treburi, dar promit că o să fac tot posibilul să vin. Timpul petrecut cu tine şi Teodora este parcă oprit în loc... spuse Alexandru, încântat de ideea de a sta atâta vreme cu frumoasa fată a părintelui.

"Va fi cea mai frumoasă vacanţă a mea de până acum, sunt sigură de asta!" se gândi Iulia, în timp ce un zâmbet imens i se întindea pe chip, luminând acea după-amiază de iulie. Ştia că o aştepta un miracol acolo sus, între munţi. Şi vroia cu orice preţ să-l descopere, să-l trăiască şi să-l păstreze pentru veşnicie. Doar că minunile pregătite nouă de Dumnezeu sunt mult mai frumoase decât orice ne putem închipui, iar ceea ce avea să trăiască Iulia era mai măreţ decât toate visele ei adunate la un loc...