Şi...dorul şi dragostea înving orice...

Nu a trecut nici măcar o lună de când am zis că îmi voi strânge caietul cu amintiri şi voi merge mai departe. Doar că...încă am multe amintiri de creat, un stol de vise de împărtăşit cu voi şi mii de note muzicale ale gândului de scris pe hârtie. Nu e vorba că nu mă pot ţine de o hotărâre, dimpotrivă, însă...blogul mi-e drag. A devenit un spaţiu doar al meu. Un timp doar al meu. Un moment în care sunt eu cu sufletul meu, o clipă prelungită de rugăciune interioară, în care întreaga lume pe care o ţin strânsă lângă inima mea devine reală, mai reală decât tot ceea ce mă înconjoară. Şi am nevoie să cânt mereu, neîncetat, melodia ce mă defineşte, să scriu ca să pot cunoaşte marginile infinitului, să creez personaje care să reflecte viitorul în care sper, să împart păreri despre universul acesta mare, în care sunt atât de mică şi totuşi atât de mare. Aşa că, dragii mei şi, mai ales, iubitul meu tovarăş de viaţă [da, chiar tu, micuţule blog], am revenit. Cu mirări multe, cu o învălmăşeală de sentimente şi contradicţii ce se luptă să iasă la lumina Adevărului, cu vara bătând în pieptul meu şi pompând mireasmă de flori de câmp şi de nostalgie prin venele mele...cu multe doruri neîmplinite şi cu o dragoste mare...ce cuprinde cu braţele deschise întreaga mea lume...fiindcă acum învăţ să iubesc cu toată fiinţa mea, să iubesc frumos şi cuminte, în taină, aproapele meu...