Dimineaţa însorită de iulie era mai răcoroasă ca de obicei. Soarele zâmbea printre brazi, iar fluturările vântului abia ciufuleau pletele pufoase şi violete ale clopoţeilor. Din când în când, iarba foşnea, alintându-se probabil în conversaţiile ei cu zânele. Câte o baltă, rămasă de la ultima furtună, trimitea curcubeie spre cer, iar Marele Albastru răspundea ridicându-şi veşmântul alb de nori şi înclinându-l. Multe pârâiaşe se auzeau şopotind, întrecându-se care ajunge primul la tatăl lor, Râul-Mare. Câte o cabană primitoare îşi ridica acoperişul roşu în soare, îmbiind grupul vesel de tineri cu mireasmă de limonadă proaspătă şi brioşe cu afine. Însă cei patru prieteni nu se opreau din cântat sau din râs. Fiindcă era vara viselor lor, şi fiecare şi-l dorea îndeplinit. Iulia vroia ca timpul petrecut alături de Alexandru să nu se termine niciodată, să fie un timp veşnic, al iubirii. Alexandru vroia ca Teodora să fie a lui, fiindcă era prima lui dragoste adevărată, pe care nu vroia să o scape din braţe. Teodora vroia doar linişte şi pace şi apropiere cât mai multă de Dumnezeu...era convinsă că din această apropiere curată va izvorî şi dragostea pe care o aştepta. Iar Matei, prietenul cel mai bun al Teodorei, îşi dorea din toată inima să o cunoască mai bine pe sora acesteia, care i se părea fascinantă...un copil ajuns la maturitate şi încă rămas alături de copilăria lui. Bineînţeles că niciunul nu ghicea măcar gândurile celuilalt, fiindcă totul era mascat perfect de poveştile cu Feţi-Frumoşi ale Iuliei, de întâmplările de la facultate relatate de Teodora, de laudele primite cu aplauze ale lui Alexandru şi de glumele lui Matei, ce declanşau râsete de nestăvilit, mai ales din partea fetelor.
După un drum destul de lung prin pădurea magică de la poalele Retezatului, grupul de tineri plini de dragoste au ajuns la locul în care aveau să trăiască marile lor speranţe. O cabană de lemn, cu geamuri mici cu rame roşii, cu un pridvor plin de ghivece cu flori, şi cu ferestre rotunde la mansardă. Înăuntru, cabana avea un şemineu într-o sufragerie plină cu canapele moi, perne risipite pe podele şi o masă de stejar, încărcată de cărţi. Într-un colţ al acestei camere, stătea rezemată de perete o chitară veche, de când erau fetele mici. Cabana mai avea două odăiţe la mansardă, cu vedere spre ţinutul verde pe care zburdau caprele negre, neştiute de nimeni, şi spre cerul străpuns de acvilele impunătoare. Părea căsuţa perfectă, mirosind a lavandă şi a dulceaţă de nuci. Fiecare spera ca visul său să se împlinească în acest mic paradis închis în inima munţilor. Însă niciunul din cei patru nu avea habar de aventura ce îi aştepta...
Până când s-au instalat, până când au aranjat lucrurile prin cabană şi au şters puţin praful de pe cărţi şi din suflete, s-a înserat. Toţi au sărit pe geam, afară, trântindu-se şi jucându-se cu apusul. Lumina i se prindea Iuliei în păr şi scânteia în ochii lui Matei, în timp ce vântul ciufulea buclele Teodorei, rispind fire de speranţă aurii în sufletul lui Alexandru...
-Uitaţi-vă ce frumos s-a îmbrăcat cerul. E învelit în dragoste violetă şi zâmbete portocalii. Ah, seara această trebuie să ne rămână în suflete...E seara fericirii noastre, e un fragment de curcubeu! exclamă Iulia, poetică, la fel ca de obicei.
-Da, chiar aşa e...Seara noastră, a tuturor îndrăgostiţilor...şopti Matei.
-Cine a spus că eu sunt îndrăgostit? Doar fetele ştiu că nu e adevărat... strigă, râzând, Alexandru.
-Evident că ai stricat momentul plin de sensibilitate, doar eşti marele teolog arogant... zâmbi Teodora, ca o mamă ce îşi certa copilul inconştient şi obraznic.
-Iulia, vrei să vii să pregătim cina? Am auzit că faci nişte paste grozave! o lăudă tânărul medicinist.
-Da, mulţumesc...Alexandru, nu vrei să ne ajuţi? sugeră ea.
-Nu, merci, voi rămâne cu Teodora, ca să îmi cânte şi mie ceva la chitară, cică e foarte ruşinoasă, râse el.
-Nu sunt ruşinoasă deloc, dimpotrivă! Şi o să cânt doar după cină, împreună cu sora mea. Până atunci, aş vrea să îţi dau o carte despre aroganţi. Aşa că hai să urcăm la mica mea bibliotecă de aici, îl invită fata.
Peste puţin timp, Matei şi Iulia se distrau gătind paste. De fapt, ea pregătea totul, cu gesturi delicate, scurte şi precise, iar el o admira. I se părea un exemplu de delicateţe nemaiîntâlnit, o fată cu mâini îngereşti şi chip de fecioară curată. Matei îşi cam pierduse capul şi vorbea necontenit numai prostii, dar Iulia nu sesiza asta. Se gândea doar la teologul ei, care o ignora complet şi stătea doar cu Teodora. Trebuia să vorbească cu el după cină...
Aşa că, după o masă ca la carte, luată în pridvor, condimentată cu bârfe din episcopie şi cu povestioare muzicale, ea l-a rugat pe Alexandru să o ajute să strângă masa. Nu putea să refuze, doar era invitat acolo, aşa că, plin de nerăbdarea de a o auzi pe frumoasa Teodora cântând la chitară, se grăbi să spele cât mai repede vasele.
-Alexandru, te-am rugat să mă ajuţi ca să îţi pun o întrebare. Ştii, eu mi-am dorit foarte mult să vii aici cu noi, fiindcă mi se pare că eşti un prieten bun, care ne-a fost mereu alături... Dar văd că tu nici măcar nu vorbeşti cu mine, stai într-una doar cu Teodora. Oare ţi-am greşit cu ceva? întrebă, timidă, Iulia.
-Nu, nu am nimic cu tine, nu mi-ai greşit cu nimic. Eşti o fată bună, care m-a ajutat mereu... începu el.
-Atunci? Atunci de ce ai atitudinea asta? Adică...ştiu că de obicei eşti arogant, însă acum, de când am ajuns, nu ai schimbat niciun cuvânt cu mine. Acasă, am vorbit atât de mult... spuse, tristă, pianista.
-Da, am vorbit mult despre Teodora. Şi o să îţi zic şi de ce nu am mai stat acum la poveşti cu tine, deşi acasă vorbeam atât de mult... Ştii, eşti prima căreia îi spun acest lucru, nici măcar sora mea nu ştie şi de aceea nu am laut-o cu mine, ar fi fost prea cicălitoare. Îţi zic asta fiindcă poate mă vei ajuta... Eu... eu sunt îndrăgostit de sora ta, Teodora. Mi se pare că este cu adevărat sufletul meu pereche, deşi, înainte să o cunosc mai bine, nu credeam în astfel de poveşti. Vroiam o dragoste călduţă şi am primit o iubire mistuitoare, pe care vreau să o împărtăşesc cu ea şi să ne căsătorim. Sunt sigur că am fi fericiţi. Tu ce zici? îi ceru el sfatul.
Iulia era însă şocată. Tot sufletul i s-a adunat în gât, formând un nod imens, gata să izbucnească. Avea senzaţia că lumea ei tocmai se surpase din temelii şi se prăbuşise la pământ, înghiţind toate visele şi speranţele ei. Iubirea ei atât de curată, izvorâtă din copilărie, trecută prin suferinţe grele şi udată de lacrimi multe, se spărsese în mii de fărâme, de cioburi luminoase, în formă de note muzicale, şi toate strigau acelaşi nume. Se simţea căzută din cer, izgonită de ea însăşi din paradisul pe care şi-l făurise. Iubea o iluzie, se visa căsătorită cu o proiecţie de a ei. Nu ştia cum să reacţioneze. Îşi pierduse glasul, răsuflarea, respiraţia, cântecul inimii, gândurile, toate zburaseră spre cine ştie ce orizonturi, lăsând-o goală, doar cu marea ei dezamăgire, în faţa lui Alexandru. Pentru un moment, a crezut că Însuşi Tatăl a părăsit-o, uitând-o în braţele unei năluci cu chip omenesc. Însă Tatăl era acolo, ţinând-o în picioare, chiar dacă sufletul i se scurgea prin tălpi şi îl îmbrăţişa tare pe cel drag ei. Deşi era palidă, cu mâinile reci şi cu lacrimile şiroind, a mai găsit puterea să îi spună fostului ei mire închipuit că era convinsă că el şi cu Teodora vor avea o nuntă frumoasă...Apoi a alergat afară, luând şi chitara cu ea, fugind cât mai departe de raiul pierdut, încercând să se risipească precum negura peste munţi, să plouă peste iarbă şi apoi să reînvie, cu un suflet nou, fără nicio amintire. Dar nu putea face asta. Aşa că s-a lăsat în Voia Domnului şi a continuat să alerge, neştiind unde, doar cu nădejdea că va găsi o scăpare, că Dumnezeu o va izbăvi...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu