Dincolo de timp

Îmi alunecă timpul printre degete. E singura senzaţie pe care o am acum. Ar trebui, poate, să mă bucur de festivalul de diseară (la ora 21.00, pe Centrul Vechi, pentru cei care încă n-au aflat că astăzi se retrăieşte frumuseţea lucrurilor mărunte), ar trebui să alerg, sprintenă, să mă cuibăresc în braţele celui drag şi să mă cufund în linişte şi în calm, ostoindu-mi furtunile, ar trebui să las vremea să mă ducă încotro ştiu că trebuie să merg, ar trebui să nu mă mai plâng şi să încerc să fiu creştină deplină, adică să trăiesc "în clipa suspendată", după cum spunea Eminescu, a acum-ului. Am citit undeva că Împărăţia Lui Dumnezeu e între deja şi nu încă, e o devenire permanentă, iar un suflet ce şi-a asumat Calea pe care merge, nu se poate opri, uitându-se, retrospectiv, nostalgic, spre ce a lăsat în urmă sau visând, uşor timorat, un peisaj viitor. Însă nu pot, încă, să mă desprind de timpul acesta efemer şi să am curaj să mă abandonez Timpului ce îşi întinde trupul şi devine veşnicie, aşa cum metaforiza atât de frumos Eminescu în "Scrisoarea I". Mi-e dor şi teamă în acelaşi timp şi nu mă pot sustrage sentimentului "dureros de dulce" că îmi ţin viaţa în mâini şi că o las să zboare prea iute şi prea departe de câte ori clipesc. Mi se prelinge dragostea printre falange şi îmi alunecă pe trup, spre metatarsiene, intrând apoi în pământ şi dispărând Dumnezeu ştie unde. Când am crecsut atât, când au trecut atâtea vremuri peste mine, când m-am trezit atât de înaltă, atât de schimbată, atât de nestatornică? De ce n-am putut opri timpul în fericirile trecute, de ce mi-e teamă de bucuriile viitoare, de ce stau aici, cu ochii larg deschişi în faţa Veşniciei, şi caut ori să mă-ntorc, ori să fug departe, în orizonturi precoce, în loc să gust din frumuseţea acestui moment? De ce simt că totul e doar vânare de vânt, de ce încă mă miră răsturnarea de lumi şi de vise ce s-a petrecut în şi cu mine? Când a fugit timpul, hain, şi ne-a lăsat atât de puţin răgaz să mai trăim pe deplin şi în profunzime dragostea, tristeţea, durerea, bucuria, prietenia? Dan Bittman cânta că "vremea, însă, nu ne iartă" şi mare dreptate a avea. Nimeni nu scapă timpului şi nimeni nu se sustrage Nemuririi, doar că fiecare le percepe altfel. Şi, momentan, eu le percep ca pe nişte prelungiri triste ale fiinţei mele sau ca pe nişte aplecări îndurerate ale braţelor Lui Dumnezeu peste mine, menite să-mi descopere deşertăciunea traiului meu. Şi mă doare, mă doare în epigastru de câte ori clipeşte Cerul şi-mi răpeşte o frântură de poveste, lăsându-mă cu o virgulă mai puţin în faţa necunoscutului.