...în suflete, bineînţeles. Pentru că, în pofida concertului electoral din parcarea de la Real şi a finalei UEFA Champions League care se difuza la toate terasele de pe Centrul Vechi, am reuşit să redescoperim, alături de un număr impresionant de deveni, frumuseţea lucrurilor mărunte. Dar s-o luăm frumos cu începutul...
Ora 17.00. Agitaţie, oameni împingându-se, materiale zburând în toate părţile, saci cu pământ şi plase burduşite cu gulguţe. Ozana împărţea oamenii la ateliere şi materialele oamenilor, eu făceam desfăşurătoarele să zboare în braţele fiecăruia, temerarii strigau şi se jucau, exploratorii socializau cu cercetaşii maghiari veniţi cu forţe noi şi proaspete, voluntarii se minunau încă de tricourile frumoase pe care le-au primit, iar lucrurile începeau, în sfârşit, să se închege. Au început să apară mesele şi băncile pentru ateliere, temerarii au început să aibă mâinile colorate de la pictatul afişelor pentru a atrage oamenii la ateliere, fiecare material îşi găsise locul, fie el acuarelă sau pliculeţ de ceai, iar zâmbetele se lărgeau direct proporţional cu stresul. Coala de hârtie pe care fiecare nota cam ce-a adus de acasă şi ar dori să îi fie returnat la sfârşitul festivalului se umplea, încetişor, cu diverse lucruri, de la găleţi pentru nisip la ciorapi pentru poiuri sau creioane colorate. Eu împărţeam ba materiale, ba ecusoane, ba tricouri, făceam curat, aranjam lucrurile-n ordine, strigam, alergam şi, din când în când, dădeam fuga la expoziţia foto pentru o îmbrăţişare de liniştire de la cel mai drag fotograf. Într-un final, aproape de ora 19.00, fiecare atelier era montat (inclusiv cortul mare, alb, de la punctul de informaţii, care a necesitat o forţă de muncă herculeană pentru a fi ridicat), cercetaşii români se împrieteniseră cu cercetaşii maghiari, colegii lor de atelier, bannere colorate cu invitaţii la caricaturi sau jocuri se iveau pe toată strada, brioşele de la atelierul de dărâmat conserve stârneau numai salvări abundente, iar prelungitorul nu numai că ajunsese până în locul unde era nevoie de curent, dar boxele şi microfonul începuseră să fie montate. La o privire generală, oamenii, fie ei cercetaşi sau voluntari, ştiau ce aveau de făcut: îşi aranjaseră mesele cu materialele necesare pentru desfăşurarea activităţilor, testaseră carioci, acuarele sau conservele care trebuiau dărâmate şi îşi pregătiseră tot ce aveau nevoie pentru ca aportul adus de ei festivalului să fie unul semnificativ.
Ora 19.00. S-a dat startul la aşezat gulguţe. Temerarii, de departe cei mai harnici cercetaşi, făcuseră gulguţe uriaşe şi desenaseră forme de tipul semnul păcii sau floare de crin, pentru ca gulguţele să fie aşezate într-un mod mai spectaculos. De la lupişori la exploratori, de la voluntari la cercetaşi maghiari, toată lumea punea gulguţe, apoi trântea un pumn de pământ în fiecare şi aşeza lumânările. Cam pe la acest ceas, am avut parte de două bucurii mari. Stând lângă statuia lui Traian, făcând pachete cu gulguţe, lumânări şi brichete pentru cei care se ocupau de aranjatul capătului bulevardului, a venit un băiat la mine, spunându-mi că vrea să fie şi el volutar. I-am încropit un ecuson, i-am explicat ce trebuie să facă şi i-am mulţumit cu un zâmbet larg, cât să exprime bucuria pe care mi-a "provocat-o". Şi ce-a de-a doua "minune" se leagă de faptul că aveam trei saci ditamai cu pământ, aduşi de Liviu de la Băcia. Pământul din ei trebuia aşezaşt în pungi sau direct în gulguţe, ca să poată fi transportat. Tot dând fuga la tanti Marta şi la Georgiana, care se ocupau cu drămuitul pământului, am observat o fetiţă săracă, îmbrăcat în zdrenţe şi cu o pereche de şlapi în picioare, cu un batic colorat şi o privire uşor tristă, dar foarte blândă şi curată: Sanda. Sanda ne-a ajutat enorm de mult, făcând pe voluntarul fără ca măcar să primească tricou (aviz departamentului de Resurse Umane, unde v-a fost fapta bună pe ziua aceea?) şi aşezând pământ în sute de pungi sau de gulguţe. Am luat-o cu mine la Tea Room şi la atelierul de dărâmături, unde i-am dat o brioşă. Ţin să vă spun că, pe parcursul festivalului, am văzut-o radiind de fericire la jonglerii sau la jocuri, ceea ce m-a făcut să port încă un zâmbet larg toată seara. Revenind la aşezatul gulguţelor, m-am înarmat şi eu cu gulguţe şi lumânări, Andrei cu pământ, şi dă-i cu aplecatul. Mare ne-a fost uimirea sau răzvrătirea când am văzut oameni eschivându-se tare elegant de la aşezatul gulguţelor, dar şi mai mare bucuria când am văzut liderii cercetaşilor maghiari muncind cot la cot cu cel mai tânăr dintre explorator. Lupişorii mei dragi alergau de colo-colo, aşezau pământ sau lumânări în gulguţele de pe marginea bulevardului sau din jurul statuii lui Traian sau în cele aşezate de ei în aşa fel încât să scrie "LUPI". Eram toată un zâmbet şi-o veselie. Strada se umplea de gulguţe, aveam atât de multe încât le-am aşezat pe câte două rânduri, am făcut o grămadă de forme, am pus şi pe marginea clădirilor, am aranjat tot parcul din spatele statuii şi tot mai aveam gulguţe şi pământ. Cert e că, înainte de ora 21.00, tot Bulevardul 1 Decembrie era plin ochi cu gulguţe, Piaţa Unirii era înveşmântată în alb şi parcul din spatele Statuii lui Traian avea gulguţe inclusiv pe fântâna din mijlocul lui. Cu alte cuvinte şi cu sufletele la gură, cu o tură frumoasă de fotografii făcute de Abel nouă, tuturor şi de Andrei, cu entuziasm şi cu dragoste, eram gata de începutul festivalului.
Ora 21.00. Ozana şi tanti Marta stau cocoţate pe treptele din faţa statuii, una cu o gulguţă mare-n mână, cealaltă cu o lumânare. Cercetaşii, voluntarii şi oamenii deja adunaţi pe Centrul Vechi le privesc cu atenţie din piaţă. Tanti Marta ţine un speech scurt, Ozana vorbeşte şi ea puţin, apoi, în sfârşit, se aprinde prima gulguţă. Cercetaşii izbucnesc în urale, Ozana strigă "Cercetaaaaaşi!", noi urlăm "Gata oricâââând!", toată lumea apucă câte-o brichetă sau un aprinzător cu gaz şi dă fuga să lumineze bulevardul. Cu Andrei de mână şi cu tare multă fericire cuibărită-n suflet am alergat şi eu să aprind lumânările din gulguţe. Aruncam câte-o privire fiecărui atelier, unde responsabilii începuseră să-şi facă treaba şi să primească mulţimea de oameni ce se-nghesuia să arunce la ţinta de conserve sau să se picteze pe faţă. Odată tot centrul luminat, ne-am întors la statuia lui Traian şi, de-acolo, am pornit încet-încetişor să ne bucurăm de fiecare atelier (inspectându-l, bineînţeles). Mai întâi am dansat ce-am dansat, numai eu (ba cu Tedi, ba cu Cio'), la atelierul temerarilor, invitând toată strada să se bucure de coregrafia şmecheră de la Low a lui FloRida. Apoi am studiat atent fiecare fotografie de la expoziţia foto, după care ne-am dus să zâmbim şi să vedem cât de frumos era punctul de informaţii: cu adevărat atractiv pentru oricine-ar fi vrut să devină cercetaş. Am zăbovit puţin acolo, fiindcă Ozana nu era de găsit şi cineva trebuia să acorde un interviu unei televiziuni. Apoi, am luat-o la pas pe Centrul Vechi împodobit minunat cu luminiţe. Am scris un mesaj din suflet la Panoul cu Gânduri Bune, mi-am lăsat urma palmei pe cearşaful plin deja cu urme colorate de mâini, unde Anca şi Oana erau tare binevoitoare cu oricine voia să "atingă" bucuria cercetăşiei cu mâna.
Mai departe, la atelierul de gulguţe, activitatea era înfloritoare: o grămadă de oameni voiau să-nveţe să confecţioneze şi ei micile cutiuţe de hârtie şi să şi le personalizeze. Tot mergând pe stradă, am ajuns la atelierul de jocuri, unde jocul amuzant cu "Râş-câş-aaa" era în toi, aşa că m-am alăturat temerarilor şi m-am distrat pe cinste alături de toţi ceilalţi trecători ce se jucau. Un pic mai departe, în faţa teatrului, la atelierul de caricaturi, nu aveai loc să arunci un ac de cât de mulţi oameni voiau să le fie desenat, în mod amuzant, portretul. Cam pe când am ajuns noi acolo, tocmai se muta atelierul de face-painting, ca să aibă lumină mai bună, şi lumea se înghesuia şi mai mult (dar am reuşit să o conving pe Luisa să îmi picteze o eşarfă de lupişor pe obraz). În capătul străzii, distracţie mare. O mulţime de pitici, adică de copii micuţi şi drăgălaşi, se îmbrânceau la atelierul de jonglerii, unde a noastră Gabi şi craiovenii Bianca şi Dragoş se străduiau să înveţe curiozitatea întruchipată să jongleze. În faţa lor, cea mai mare coadă se găsea, evident, la atelierul de dărâmături, unde toată lumea voia să-şi încerce norocul şi să câştige o brioşă. Pe stradă, era plin de cunoscuţi, mă opream aproape la fiecare pas să salut şi să stau de vorbă cu câte cineva, ne mai oprea lumea şi ca să afle ce se întâmplă şi de ce am organizat acest eveniment, era o vânzoleală fericită şi colorată. Am dat fuga la Tea Room, lângă primărie, ca să le convingem pe fete şi pe Adi să ne dea şi nouă nişte ceai. Am aruncat o privire şi către atelierul de Treasure Hunt, unde, cică, Mădă a reuşit să organizeze două echipe, care s-au luptat să ducă la îndeplinire toate provocările. Am fost extrem de bucuroasă că am reuşit să gust din frumuseţea fiecărui atelier şi să dobândesc o fericire copilărească, izvorâtă din lucruri mărunte.
Însă lucrurile se precipitau, se apropia ora 22.30, când trebuia, teoretic, să înceapă concertul folk... atâta tot că Ozana modificase ora concertului (uite unde duce lipsa de comunicare), ceea ce a condus la o ceartă urâtă în mijlocul străzii (noroc că ne-am domolit, ne-am împăcat, ne-am iertat şi-am învăţat ce-aveam de învăţat). Aşa că, din nevoia de-a mă calma, m-am jucat cu temerarii. Apoi, am mai stat cu ai mei, cu ai Irinei, cu ea şi cu Răzvan, ca să mai râdem şi să glumim şi să destindem, niţel, atmosfera atât de tensionată dintre organizatori. Am luat decizia de-a mă linişti, de a nu mă mai stresa şi de a-i lăsa pe ceilalţi coordonatori să se ocupe de-aici înainte de bunul mers al concertului folk, al jongleriilor şi al lansării de lampioane. Aşa că, la ora 11 fără un sfert, m-am aşezat cuminte şi resemnată în dreapta scenei (în seara festivalului n-am cântat, deşi Andreea m-a rugat să cânt cu ea ) şi am aşteptat să înceapă Gabi concertul.
Oamenii stăteau frumos mai jos de trepte, la rugămintea Ozanei de a face loc jonglerilor cu foc, însă i-am chemat pe cercetaşii din mulţime alături de noi, lângă statuie, ca să cânte (deşi nu s-ar fi auzit, din moment ce nu aveau microfon). Fiecare lupişor, temerar sau explorator ce urma să înalţe un lampion şi-a primit "felinarul" şi s-a străduit să-l aranjeze. Între timp, a trecut Andreea la microfon şi, când să aprindem lampioanele, a început ploaia... Nu orice ploaie, ci una violentă, care a distrus totul în câteva secunde. Am continuat să cântăm în ploaie şi să râdem atunci când am văzut că unele gulguţe pur şi simplu nu voiau să se stingă (gulguţe-survivors, sigur aşezate de Iulian). Într-un final, ne-am mobilizat şi am dat fuga să adunăm toate gulguţele şi să ducem mesele şi băncile la inspectorat; marele nostru noroc a fost că responsabilii de atelier au strâns materialele înainte de concert, că altfel ar fi fost jale male. După un sfert de oră, întreg bulevardul era curat, iar mesele şi băncile domiciliau în holul inspectoratului. Noi, uzi leoarcă şi cu un gust amar lăsat de finalul de festival, fără concert, jonglerii şi lampioane, ne-am risipit, unii-n Ceapă, alţii, mai precauţi (şi, probabil, mai uzi) acasă. Nervii încă erau întinşi la maxim şi s-ar fi părut că ploaia ne-a distrus toată munca. Însă nu a fost aşa...
Odată ce ne-am liniştit şi am cuantificat întregul rezultat al evenimentului, odată ce-au apărut primele reacţii din presă, odată ce ne-am împăcat şi îmbrăţişat, ne-am dat seama că festivalul a fost mai mult decât un succes. Am reuşit să ne mobilizăm singuri-singurei, să cooptăm voluntari, să facem un parteneriat reuşit cu cercetaşii maghiari, să coordonăm un festival întreg, de la promovare la resurse umane şi de la materiale şi amplasamentul atelierelor. Centrul Vechi a fost plin ochi de trecători încă de pe la opt seara, la ateliere nu aveai loc să stai de cât de mulţi oameni aşteptau ba să jongleze, ba să creeze o gulguţă, ba să se joace şi, chiar dacă nu am mai apucat să şi terminăm totul grandios, timp de două ore suntem convinşi că atât participanţii, cât şi organizatorii s-au simţit mi-nu-nat. Anul acesta am reuşit cu adevărat să aducem un impuls de noutate, de originalitate şi de bucurie orăşelului nostru, deşi candidaţii la Primărie sau directorii muzeului au încercat, concomitent, să facă acelaşi lucru. Munca noastră s-a desăvârşit în zâmbetele copiilor ce, cu un fluturaş pictat pe faţă şi cu un poi în mână, se jucau Tra-la-la-lero şi în privirile binevoitoare ale părinţilor, care ne mulţumeau parcă pentru că încă credem într-o lume mai bună. Anul acesta am fost gata oricând să facem faţă oricăror provocări, să ne depăşim limitele, orgoliile şi mândriile şi să facem tot posibilul pentru a arăta oamenilor că putem schimba lumea. Am redescoperit frumuseţea lucrurilor mărunte şi încă purtăm în suflete bucuria izvorâtă din ele. Festivalul Luminii a adus exact acea lumină de bucurie şi într-ajutorare de care aveam nevoie. Deşi mai avem materiale nerevendicate şi, probabil, ude prin sediu, deşi am mai greşit, ei bine, am învăţat toate lecţiile pe care le-am avut de învăţat din această ediţie a festivalului şi, cu zâmbetele pe buze, suntem gata să spunem Da! verii care stă să înceapă, cu şi mai multă lumină şi bucurie.
Mai departe, la atelierul de gulguţe, activitatea era înfloritoare: o grămadă de oameni voiau să-nveţe să confecţioneze şi ei micile cutiuţe de hârtie şi să şi le personalizeze. Tot mergând pe stradă, am ajuns la atelierul de jocuri, unde jocul amuzant cu "Râş-câş-aaa" era în toi, aşa că m-am alăturat temerarilor şi m-am distrat pe cinste alături de toţi ceilalţi trecători ce se jucau. Un pic mai departe, în faţa teatrului, la atelierul de caricaturi, nu aveai loc să arunci un ac de cât de mulţi oameni voiau să le fie desenat, în mod amuzant, portretul. Cam pe când am ajuns noi acolo, tocmai se muta atelierul de face-painting, ca să aibă lumină mai bună, şi lumea se înghesuia şi mai mult (dar am reuşit să o conving pe Luisa să îmi picteze o eşarfă de lupişor pe obraz). În capătul străzii, distracţie mare. O mulţime de pitici, adică de copii micuţi şi drăgălaşi, se îmbrânceau la atelierul de jonglerii, unde a noastră Gabi şi craiovenii Bianca şi Dragoş se străduiau să înveţe curiozitatea întruchipată să jongleze. În faţa lor, cea mai mare coadă se găsea, evident, la atelierul de dărâmături, unde toată lumea voia să-şi încerce norocul şi să câştige o brioşă. Pe stradă, era plin de cunoscuţi, mă opream aproape la fiecare pas să salut şi să stau de vorbă cu câte cineva, ne mai oprea lumea şi ca să afle ce se întâmplă şi de ce am organizat acest eveniment, era o vânzoleală fericită şi colorată. Am dat fuga la Tea Room, lângă primărie, ca să le convingem pe fete şi pe Adi să ne dea şi nouă nişte ceai. Am aruncat o privire şi către atelierul de Treasure Hunt, unde, cică, Mădă a reuşit să organizeze două echipe, care s-au luptat să ducă la îndeplinire toate provocările. Am fost extrem de bucuroasă că am reuşit să gust din frumuseţea fiecărui atelier şi să dobândesc o fericire copilărească, izvorâtă din lucruri mărunte.
Oamenii stăteau frumos mai jos de trepte, la rugămintea Ozanei de a face loc jonglerilor cu foc, însă i-am chemat pe cercetaşii din mulţime alături de noi, lângă statuie, ca să cânte (deşi nu s-ar fi auzit, din moment ce nu aveau microfon). Fiecare lupişor, temerar sau explorator ce urma să înalţe un lampion şi-a primit "felinarul" şi s-a străduit să-l aranjeze. Între timp, a trecut Andreea la microfon şi, când să aprindem lampioanele, a început ploaia... Nu orice ploaie, ci una violentă, care a distrus totul în câteva secunde. Am continuat să cântăm în ploaie şi să râdem atunci când am văzut că unele gulguţe pur şi simplu nu voiau să se stingă (gulguţe-survivors, sigur aşezate de Iulian). Într-un final, ne-am mobilizat şi am dat fuga să adunăm toate gulguţele şi să ducem mesele şi băncile la inspectorat; marele nostru noroc a fost că responsabilii de atelier au strâns materialele înainte de concert, că altfel ar fi fost jale male. După un sfert de oră, întreg bulevardul era curat, iar mesele şi băncile domiciliau în holul inspectoratului. Noi, uzi leoarcă şi cu un gust amar lăsat de finalul de festival, fără concert, jonglerii şi lampioane, ne-am risipit, unii-n Ceapă, alţii, mai precauţi (şi, probabil, mai uzi) acasă. Nervii încă erau întinşi la maxim şi s-ar fi părut că ploaia ne-a distrus toată munca. Însă nu a fost aşa...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu