Râs şi plâns, mândrie şi prejudecată, crimă şi pedeapsă... iertare şi iubire

Încep să râd nestăpânit, aparent fără vreun motiv, atunci când văd un chip de fată ce ştiu că le-a născut, în inimi, celor la care am ţinut sau celui pe care-l iubesc, sentimente de bucurie sau tresăriri neînsemnate precum bătăile de aripi de fluturi ce pot cauza cutremure. E-un râs trist, un râs dureros, că sufletele-acelea s-au bucurat, înaintea mea, de curăţia şi lumina celor dragi mie. E-un râs ironic, uşor mândru, pentru că sunt vag conştientă de  potenţialul meu sufletesc, de capabilitatea de jertfire şi de iubire, care, în trufia-mi ce trebuie să nu mai fie caracteristică a fiinţei mele, mi se par unice şi irepetabile: râd fiindcă ştiu că niciuna dintre ele nu a putut iubi sau nu va putea iubi pe cât am iubit şi iubesc eu. E-un râs plin de blândeţe pentru sufletele care mai caută, încă, Dragostea, neştiind că numai Hristos poate dărui adevărata iubire. E-un râs răutăcios pentru că am tendinţa de a fragmenta caracterul, de a vedea asemănările şi deosebirile ziditoare sau dărâmătoare dintre mine şi ele, de a căuta răspunsuri la de ce-uri sau pentru ce-uri, de a-mi consuma nervii şi de a-i întinde la maxim spre nicăieri şi fără niciun rost. E-un râs cu premoniţii şi cu egocentrisme, fiindcă nu voiam să împart cu nimeni sufletele pentru care eram gata să dăruiesc eu însămi tot ce-aveam. E-un râs cu o uşoară urmă de cinism, vizavi de cele ce caută acum, post-iubirea mea, să ţină la minunile ce-au fost ale mele, fiindcă eu cunosc deja, cum s-ar zice, marfa, ştiu deja trăsăturile ce reflectă lumini sau desenează umbre ale persoanelor pe care le-am îndrăgit sau le îndrăgesc şi îmi place să ţin în adâncul sufletului meu, ca pe o comoară de mare preţ, tezaurul acesta de nostalgii şi îmbrăţişări. E-un râs purtător de dragoste şi de curiozitate, fiindcă, dincolo de toate prejudecăţile şi comparaţiile lumeşti, zace misterul unor firi care, probabil, au o sămânţă de ceva mai presus de fire în ele, altfel cei pe care i-am iubit/ îi iubesc nu ar fi găsit, înainte sau după legătura noastră, posibilităţi de rezonanţă în fiinţele acelea frumoase. Aşa că încep să râd nestăpânit atunci când văd un chip de fată ce ştiu, cumva, prin legături numai de Dumnezeu cunoscute, că poartă, într-însul, urmele sau începuturile unei bucurii frumoase. Şi cu greu îmi ţin lacrimile ce se zbat să ţâşnească odată cu cascadele de râs dureros. Râd când îmi vine să plâng, pentru că locul iubirii mele a fost călcat în picioare de tălpi neştiutoare sau va fi dărâmat, ca un templu ieşit din uz, ridicându-se peste el, din alte nădejdi şi dorinţe, zgârie-suflete cutezătoare. Râd şi plâng pentru că am avut şi am curajul nebunesc de-a iubi.