Je passe le DELF

Aş scrie în franceză articolul acesta, însă, post-DELF şi ante-pregătirea pentru următorul nivel pe care o să-l dau, C1, nu mi se mai aşează gândurile în accentele duioase ale acestei limbi atât de dragi mie. DELF-ul a venit şi a trecut. Cu emoţii, cu frică, cu pagube şi bucurii, dar a trecut. Însă weekendul la Timişoara nu a însemnat numai examenul de franceză pentru care m-am pregătit îndelung. Weekendul bănăţean a fost o înlănţuire de evenimente deopotrivă frumoase şi ciudate, de surprize şi dorinţe îndeplinite. Pentru-nceput, drumul a fost unul ce credeam că nu se mai termină. Mi-a fost rău, un rău incredibil, mie, care puteam să pilotez planoare fără nici cea mai mică stare de greaţă. Ajunsă, într-un final, în Timişoara, la frumoasa familie a naşilor fratelui meu la care am stat, am primit chiar tot ce mi-am dorit. Mâncare bună, linişte ca să pot învăţa, o cameră numai la dispoziţia mea (noroc cu scumpul lor băieţel, care, probabil, e atât de drăguţ pentru că toţi cei ce poartă numele dragului meu drag sunt oameni frumoşi) şi conversaţii pline de adevăr, dreptate şi acea dovadă clară că românii deştepţi încă există. Am reuşit să mai sintetizez câteva expresii mai deosebite ale lexicului sau să aprofundez conectorii şi diversele tipuri de scrisori formale, aşa că, cu rugăciunile făcute, m-am pus devreme, ca un copil cuminte, ce a băut chiar şi lapte (ce-i drept, nu cu cacao, ci milkshake cu banane), să dorm. Sâmbătă dimineaţa am luat parte la Liturghia din Catedrala Mitropolitană, fiindcă mă spovedisem joi şi voiam din tot sufletul să mă împărtăşesc. Însă între Utrenie şi Liturghie a fost o pauză cam de o oră, timp în care am fost distrasă din lectura cărţii despre Principesa Ileana a României de către o întâlnire total neaşteptată, cu Speedy, care a reuşit să-mi bucure enorm sufletul prin întoarcerea lui la Ortodoxie. După ce m-am împărtăşit, l-am aşteptat pe Andrei să ne plimbăm puţin prin centrul Timişoarei, mi-a povestit câte-n lună şi-n stele despre noaptea lui tumultuoasă, despre "evenimente" ce se petreceau în timp ce eu visam şi alte cele. Ne-am minunat împreună de coloritul impresionant al capitalei Banatului, ne-am bucurat de diversitate, de aerul liber şi curat, atât de diferit de al oraşului nostru şi am mâncat îngheţată de la o gelaterie italienească, lucru nemaivăzut în Deva (exceptând cofetăria "Arta", care nu e o gelaterie get-beget). Ne-am plimbat până la fântâna-monument pe care sunt trecute numele tuturor celor ce au murit în Piaţa Operei la Revoluţia din '89 şi, apoi, contactaţi fiind de Laura, ne-am dus până în fostul cinematograf de vară, unde am deplâns dispariţia unei asemenea minunăţii culturale, am povestit despre cercetaşi, despre StudentFest-ul organizat, printre alte locaţii, şi acolo şi despre vieţile noastre ce par agitate, dar sunt, de fapt, lipsite de probleme reale. Printr-o conjunctură extrem de amuzantă, am ajuns să pozăm pentru cei de la workshopul de fotografie, noi însemnând eu şi Andrei, şi am râs de mama focului, fiindcă tipul cu Nikon voia să imortalizeze o scenă romantică de la cinema, iar Andrei zicea că parcă se vede bătut şi aruncta în şanţ dacă se apropie doar de faţa mea, lucru, ce-i drept, perfect adevărat. După ce ne-am luat rămas-bun de la Laura, am intrat până la Târgul de Carte din faţa Operei, de unde mi-am cumpărat "Zorba Grecul" şi, încântată, strângând cartea-mi nouă la piept, am mers cu Andrei până în Piaţa Unirii şi, de-acolo, am ajuns la Bega Shopping Center, de unde Andrei m-a lăsat singură cu sandalele pe care voiam să mi le cumpăr. N-am găsit nimic în Bega, mi-am pierdut, undeva pe stradă, un pulover drag, albastru şi, cu paşi repezi, m-am îndreptat către Iulius Mall, unde, după un chin şi un supliciu inimaginabil pentru o fată care urăşte să se hlizească prin magazine, la shopping, mi-am găsit, într-un final, sandalele mult-visate şi, cu stomacul strâns de foame şi însetată de linişte, am alergat aproape spre Piaţa Unirii, unde m-am întâlnit cu dragul meu Alex, pe care nu-l mai văzusem de un secol (de la UP, de fapt). Am mâncat în tihnă un sandwich şi ne-am pus pe povestit vrute şi nevrute, istorii şi minuni, decizii şi vise. Am vizitat şi Cărtureştiul, un loc de vis, de ceai, de muzică şi de cărţi, de unde mi-am cumpărat "Idiotul" de Dostoievski şi unde am promis că o să revin atunci când voi avea bani să beau un ceai stând pe pervaz. Alături de Alex, am luat la pas Timişoara şi, cu un viitor mare istoric lângă mine, am aflat toate detaliile posibile (de fapt, sigur mai avea de adăugat, dar a văzut că eram obosită) legate de istoria tumultuoasă a capitalei bănăţene. Într-un final, am ajuns la ultimul "obiectiv" pe care doream să-l văd, celebrul Scârţ, o cafenea "intelectuală", cu aer boem, cu hamace, butuci şi mese de lemn în grădină, cu paturi supra-etajate în care îţi poţi bea ceaiul, cu seri de teatru sau de film şi cu o colecţie impresionantă de viniluri, obiecte de anticariat şi rămăşiţe comuniste. Pot spune cu mâna pe inimă că e cea mai frumoasă cafenea în care am fost vreodată, loc de gândit, visat şi filozofat cu adevărat; aşa-mi imaginez eu cafenelele intelectualităţii pariziene romantice. Întoarsă "acasă" cu troleibuzul, am luat cina, am mai povestit cu gazdele şi am mai recapitulat încă o dată întreg caietul. Stresată, cu un nod mare-n gât şi cu emoţii ce abia m-au lăsat să dorm, m-am cuibărit în aşternut, rugându-mă să treacă totul cu bine.
Examenul a fost... aşteptat de greu şi, totuşi, neaşteptat de uşor. Partea de "Comprehension orale" a fost dificilă dar, ştiind că pot greşi foarte uşor, m-am foarte concentrat şi am reuşit să răspund corect la suficiente întrebări (corect e, evident, o noţiune relativă, rezultată din compararea cu alţi decebalişti amatori de franceză). "Comprehension des ecrits" a fost, probabil, cea mai simplă probă, urmată, evident, de "Production ecrite", unde am avut de scris o scrisoare de intenţie. Am umplut prima parte de argumente, exemple şi conectori, în vreme ce partea a doua a scrisorii am cam fuşerit-o, dar, în mare, am scris frumos. După ce partea aceasta de examen a luat sfârşit, am conştientizat că am două ore şi jumătate de aşteptat până ce urma să intru la proba orală. Aşa că mi-am luat cartea şi am citit în parc, pe o bancă, după ce am făcut updateuri-le necesare profesoarei mele iubite, mamei şi dragului drag. Cu cât se apropia ora 14.00, cu atât stomacul se umplea de fluturi de emoţie şi mintea se golea de conţinut. Noroc că am prins un subiect frumos, despre noţiunea de "carte călătoare": cum ar fi să ne lăsăm cărţile preferate pe bănci în parc sau în mijloacele de transport în comun, ca să promovăm lectura. Am vorbit şi-am vorbit, pornind de la această temă, de incultura generaţiei mele, de lipsa gustului pentru lectură, de diversele proiecte iniţiate în oraşele mari, de cărţi furmoase, autori minunaţi şi alte cele, încât, după oral, abia mai legam două vorbe în limba română. Sincer, abia am aşteptat să mă văd urcată în trenul ce mă ducea la Deva. Niciodată nu mi-a fost atât de dor de casă ca şi în acest weekend franţuzesc. Poate pentru că, acum, acasă începe să sune mai dulce, mai frumos, mai înalt, mai plin.
Aştept cu nerăbdare rezultatele. Până una-alta, am început pregătirea pentru C1, fiindcă visez la un rezidenţiat în pediatrie în Franţa. Mă rog ca Dumnezeu să-mi ajute, fiindcă lucrurile se complică. Până ce primesc rezultatele, pot doar să repet titlul cărţii din care m-am pregătit pentru examen: Je passe le DELF.