Bătăi de inimă, clipiri de suflet

Pentru că mai am câteva pagini din "Profesorul Wilczur" şi pentru că, înainte, am citit şi "Vraciul", de Tadeusz Dolega Mostowicz, am ales câteva citate din multele pe care mi le-am notat, îndoind colţurile la pagini şi subliniind cu delicateţe stări sufleteşti regăsite întregi acolo... De ce am ales să le public? Din dor, din credinţa că vara aceasta nu va trece fără vreo urmă, din speranţa că voia Lui Dumnezeu e aceeaşi cu voia mea, deşi mi-e teamă să Îl rog asta, din iubire...

• Cel mai uimitor sentiment din câte cunosc e dorul. Omul are impresia că este total absorbit de realitatea înconjurătoare, acomodat cu mediul, preocupat de noile lui probleme. Şi deodată o străfulgerare orbitoare: chipul cuiva, ochii cuiva, gura şi mâinile cuiva. Le simţi cu un realism zguduitor şi îţi dai seama că tot ce te înconjoară este lipsit de importanţă, indiferent, ba chiar dizgraţios. Dizgraţios tocmai de aceea că ne îndepărtează de acele mâini, de acea gură. Cunoşti dumneata durerea de inimă, durerea aceea fizică ce ne sfâşie pieptul, scurt şi violent?

• -Ai iubit-o mult?
-Mult? Kolski răspunse după o clipă de gândire: Nu ştiu dacă mult. Nu am niciun termen de comparaţie. O iubesc numai pe ea şi în afară de ea n-am mai iubit pe nimeni... Şi nici n-o să iubesc.
-Da, confirmă cu o mişcare a capului. Aceasta este adevărata iubire. O recunosc. Pentru că şi eu gândeam atunci aşa. Tocmai credinţa că nu vei mai iubi niciodată pe nimeni este dovada dimensiunii sentimentelor, a sincerităţii şi profunzimii lor. Şi mă revoltă cei care nu pot înţelege că omul care iubeşte a doua oară a putut iubi cu adevărat şi prima dată.

• Să-i spună nebunie cine o vrea! Dar îi vor spune aşa numai cei care nu ştiu ce nebunie, ce nebunie disperată e lupta împotriva iubirii! Ce crimă e! Are omul dreptul să-şi smulgă din piept cel mai bun, cel mai nobil şi cel mai frumos sentiment? Cine ştie, poate singurul care ne justifică existenţa, care reprezintă bogăţia sufletului nostru?... Să-l calci în picioare, să-l distrugi, să te lepezi de el?... În numele cărei raţiuni? Ca să obţii preţuirea oamenilor? Să renunţi pentru alţii la tine, să renunţi la ce-i mai important în tine, la propria-ţi fericire?

• Pur şi simplu îi era dor. Era o prostie şi o neseriozitate ca lui, om matur, cu judecată sănătoasă, să-i fie dor de blonda aceea din prăvălie ca unui licean după o domnişoară de pension, să-i fie dor în pofida celei mai insistente autopersuasiuni, a celei mai irezistibile argumentări, în pofida voinţei şi hotărârilor sale. Plecase cu hotărârea nestrămutată de a scăpa de sentimentele acelea nesăbuite, de a se smulge din hăţişul de treburi mărunte şi dezgustătoare, rezultate din aceste sentimente. Dar abia îşi începuse călătoria că l-au şi năpădit alte gânduri, l-au încolţit, l-au asaltat şi n-a mai avut linişte şi odihnă.

• Amintirea celei mai scurte fericiri rămâne în suflet pentru totdeauna, până la moarte. Are ea dreptul să renunţe la această comoară? E mai bine să renunţe de teama suferinţei şi să trăiască cu pustiul acela searbăd şi sterp în suflet?...