Cireşe şi priviri senine

Ce putere? Ce hotărâre de copil prostuţ? Câte întrebări stupide, cum adică cui îi foloseşte iubirea mea? Sunt o aşa de mare idioată câteodată... Mi-am dat două palme, adică am primit două îmbrăţişări, ba am tras şi o căzătură alunecând pe sâmburi de cireşe încât m-am trezit la realitate. La realitatea mea frumoasă, în care nu îmi vine să plâng în mijlocul orei de mate şi în care găsesc un zâmbet pentru fiecare lacrimă, în care vara nu e un anotimp anost, fără iubire, ci unul binecuvântat din plin cu soare, prietenie şi stropi furtunoşi de fericire. La realitatea în care fiecare are nevoie de un păcat, ca să aibă ce spovedi, la realitatea în care vreau să Îi urmez Lui şi învăţ cum să mă lepăd, încet-încet, de mine însumi.. Nu am ce să filozofez, ce decizie să mai respect, nu mai am nevoie de putere, pentru că Dumnezeu are mereu grijă să îmi dăruiască ceea ce am nevoie cu adevărat şi are un mod ciudat, dar cu siguranţă bun de a răspunde rugăciunilor mele...

P.S.: Mâine mă găsiţi la Timişoara, pierdută prin Piaţa Unirii sau prin mall...:)

P.P.S.: Azi am scăpat de ultima lucrare la mate, de ultimele aplicaţii la geografie şi de două ore de engleză din cauză că am fost la o lansare de carte a unui fost deţinut politic, carte care sper că merită citită cu adevărat. Neoficial, am intrat în vacanţă, pot cercetăşi, zbura sau citi cât am eu chef. Şi pot iubi din carlingă, din cort, de la munte, de la mare, de sub un salcâm, din faţa unui roman frumos, din cer sau de pe pământ...:)