Incoerenţă

Să fii tu cel care răneşte e cel mai greu, dar între a suferi crâncen cu o mică speranţă de vindecare şi a suferi cutremurător fără nicio nădejde, oricine ar alege prima variantă. Cine ar fi crezut că un copil se poate maturiza atât de subit, că iubirea te martirizează şi te sfinţeşte, oricât de mult de răzvrăteşti împotriva ei? Se spune că orice sfârşit e un nou început. Sincer, în direct de la faţa inimii, vă spun că nu e aşa deloc, dimpotrivă, parcă mi s-au prăbuşit toate planoarele, mi s-a înecat fiecare navă şi mi-au explodat toate visele. Am primit puterea aceea mult-dorită de la Dumnezeu şi am pus în faptă hotărârea abia gândită, dar momentan nu mă simt deloc mai bine, ba chiar mă simt prăbuşită, sfărâmată, distrusă, trupeşte şi sufleteşte. Urmează multe nopţi cu iasomie şi insomnie, cu lacrimi adunate în pumni, rugăciuni disperate şi dor crâncen, mistuitor... Nu mă întreba ce va fi cu mine, pentru că habar nu am ce să îţi răspund. Momentan, vreau doar să mai am lacrimi, până îmi curăţ toată inima prin plânsete târzii. Nu am planuri prin care să uit, am doar nădejdi de vacanţă, care sper că se vor îndeplini şi prin care, încet-încet, furtunile din sufletul meu se vor mai domoli. O să zbor, o să fug la Timişoara sau Alba Iulia, o să alerg în orientare cu busola spre Piatra-Coziei, o să merg la mare, la Sulina, să-mi spăl sufletul de noroi, o să mă regăsesc întreagă sus, în albastrul cerului, o să mă reconstruiesc din fragmente de jar şi stele în RoJam şi o să mă refugiez în muntele cel mai drag inimii mele, Retezatul, unde o să dau din greşeală peste copilăria mea. Şi printre aceste bucăţi de fericire la care visez, sper să mă întâlnesc faţă în faţă cu iubirea. Deşi nu prea mai trag nădejde să se întâmple asta, pentru că deja e lângă mine, în palma mea. Dar astăzi i-am dat drumul. Zbori, dragostea mea... Poate o să te întorci cândva la mine... Vreau o minune, acum! Auzi-mă, Doamne, că depun armele şi nu mai pot lupta. Întăreşte-mă şi călăuzeşte-mă... spre Casă.