-Îmi plac atât de mult bălţile! Ţie nu? Uite, parcă ar fi mici lumi, închise într-o groapă, cu cerul unduitor şi cu lumina pătrunzând în profunzime...Şi ce drăguţi sunt melcii, cum se plimbă tacticoşi...Ah, e şi un fir de benzină curs în balta asta şi luminează ca un curcubeu. Tot ce mai lipseşte e talpa mea! spuse Ioana şi călcă cu putere în baltă, stropind totul în jur.
-Nu, mie nu îmi plac bălţile. Sunt murdare, pline de noroi...Mai bine lasă balta aceea în pace şi haide odată, întârziem la slujbă! zise, plictisit, Mihai.
-Oh, Doamne, nu ai pic de răbdare! Altădată, stăteam în grădina bisericii şi număram firele de iarbă şi nu te plictiseai niciodată. Sau priveam ca doi nebuni cum plouă peste cupole şi peste noi, dar tot nu te săturai de copilăriile mele. Acum, deodată, faci pe deşteptul. Exact ca la început, când eram doi copii, şi tot ce făceam era să ne tachinăm... , începu Ioana să îşi amintească.
-Ioana, nu e timp de aduceri-aminte acum, avem destulă vreme după liturghie. Hai! mai exclamă Mihai şi o prinse de rochie, trăgând-o spre el, prinzând-o în braţele sale şi ducând-o spre biserică.
Ioana încerca să se zbată, doar ca să se alinte. Cerul senin, fără pic de nor, aerul încărcat cu parfum de liliac, totul îi aducea aminte de primăvara trecută, în care îl cunoscuse pe Mihai. Era o romantică incurabilă şi de mică visa acea întâlnire care va fi esenţială în viaţa ei, întâlnirea cu sufletul ei pereche, dragostea la prima vedere. Şi într-o zi de aprilie, în biserica ei de suflet, s-a întâmplat minunea. De atunci, au devenit nedespărţiţi. Dar în vremea din urmă, i se părea că un nor stătea deasupra lor, gata oricând să declanşeze o furtună. Mihai nu mai părea acelaşi, era mai expeditiv, uitase de toate jocurile lor, de dragostea curată care îi unea şi începuse să umble pe căi doar de el ştiute. Ioanei îi părea extrem de rău, şi se decisese să facă orice ca să salveze iubirea lor, venită cu adevărat de la Dumnezeu.
Odată ajunşi în biserică, Mihai şi-a reluat locul la strană, vechiul său loc, iar Ioana s-a ascuns undeva în spate, ca să îi poată privi chipul în voie. În tăcerea Sfintei Liturghii, şi-a dat din nou seama cât de mult îl iubea şi I-a mulţumit Lui Dumnezeu pentru miracolul pe care i l-a dat. După ce slujba s-a terminat, Mihai a luat-o de mână pe Ioana şi, ca în vremurile bune, a dus-o la leagănele din spatele bisericii. Acolo, povestea lor de iubire frumoasă a continuat la fel ca în zilele însorite ale primăverii trecute. Coroniţe de flori, şoapte cu iz violet, jocul de-a prinselea, vise împrăştiate printre firele de iarbă şi tăceri lungi, în care mâinile înlănţuite atingeau Cerul. Când, deodată, tot visul a părut că se destramă...
-Ioana, trebuie să îţi spun că, din moment ce am stabilit că ne vom căsători, ar cam fi timpul să încerci să creşti, măcar puţin. Gândeşte-te că la anul, pe vremea asta, vom veni la Biserică gata să ne unim în faţa Lui Dumnezeu, şi ţie îţi stă mintea la bălţi şi la cerul reflectat în ele...spuse Mihai, brusc.
-Bine, Mihai, dar parcă aşa era frumoasă dragostea noastră, o dragoste de copii...suspină Ioana.
-Da, aşa e frumoasă şi aşa va rămâne, curată, însă ar trebui să depăşim pragul numărării firelor de iarbă. Nu crezi că e timpul să creştem? Să păşim mai departe? întrebă, sfios, Mihai.
-Nu, cred că trebuie să ne bucurăm de miracolul nostru. Dar dacă tu aşa vrei, o să încerc să cresc. Şi primul pas va fi să văd cum te descurci fără mine. Dacă nu mă vrei copilă, nu o să mă ai matură, deocamdată. Aşa că...duminică plăcută, eu am plecat! exclamă Ioana, cu lacrimi în ochi, după care sări din leagăn şi o luă spre casa părintelui, ca să îl roage să o ducă acasă.
Mihai a rămas cu nasul în vânt, privind în urma marii lui iubiri..."Doamne, cât e de visătoare! Trebuie să o aduc cu picioarele pe pământ. O iubesc prea mult..." îşi spuse el şi plecă după Ioana.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu