Ioana era frământată de tot soiul de gânduri, însă focul din sobă şi mireasma violet a aşternuturilor a adus repede praful de stele şi peste genele ei şi a purtat-o pe ritm de vals în tărâmul viselor, unde dragostea ei cu Mihai era din nou pură, aşa cum şi-o dorea din toată inima.
În tot acest timp, Mihai se lupta cu propriile sale frământări. Avusese multe îndoieli în ultima vreme. În după-amiaza în care îi spusese Ioanei că ar cam fi timpul să crească, sufletul îi era măcinat de cea mai mare îndoială a lui de până atunci...dacă, în pofida credinţei sale, Dumnezeu există şi dacă, în pofida iubirii sale imense, dragostea lui cu Ioana nu va fi dărâmată de lumesc. Era conştient de toate greşelile pe care le făcea gândind aceste neadevăruri, însă persista în această stare de păcat. Parcă s-ar fi provocat singur la un duel cu el însuşi, parcă ar fi vrut să-L pună la încercare pe Dumnezeu şi să testeze dacă toate principiile lui, formate încă din adolescenţă, erau cu adevărat morale. Şi a vrut să o testeze şi pe Ioana, să vadă dacă era capabilă să facă ceva pentru el. Se simţea biruit de răutate şi nu ştia cum să îi facă faţă. Însă atunci când a văzut reacţia şi dispariţia ei, ca să caute maturitatea, şi-a dat seama că tot ceea ce crezuse era fals. Dragostea Ioanei pentru el nu trebuia pusă la încercare, fiindcă, de atâta timp, ar fi trebuit să îşi dea seama că această copilă îl iubea cu tot sufletul ei şi ar fi fost în stare să jertfească tot ce avea doar într-o clipă, pentru a-l face pe el fericit. Ca mărturie a acestei iubiri nebune, în afară de întreg anul petrecut împreună, stătea fuga ei, promisiunea că va creşte doar ca să salveze iubirea lor. Meditând asupra tuturor acestor lucruri şi realizând, cu fiecare moment care trecea, cât de idiot fusese, Mihai a descoperit şi răspunsul la cealaltă mare frământare a sa...dacă Dumnezeu chiar exista. Da, exista, era acolo, lângă el, luminându-i inima şi revârsând har asupra lui şi vorbindu-i prin conştiinţa, acum trezită din nou la realitate. Regreta tot ceea ce făcuse, gândise şi spuse, se căia din adâncul sufletului pentru că vorbise fără să reflecte şi declanşase o întreagă suferinţă, atât în sufletul lui, dar mai ales în inima de copil a Ioanei. După ce ajunsese la aceste concluzii, Mihai i-a mulţumit Lui Dumnezeu şi s-a hotărât să afle unde e Ioana, să o caute şi să îi spună că o va iubi mereu aşa, copilă fericită în soare, şi că vor creşte amândoi, atunci când va fi vremea. Însă fiind miezul nopţii, tănârul a decis să aştepte până dimineaţă, după care să plece în căutarea Ioanei, convins că va merge şi până la capătul Pământului pentru a-şi regăsi sufleţelul-pereche.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu