După ce îşi termină rugăciunile, Ioana se gândi mult de tot la sufletul ei. Nu ştia ce să facă cu inima ei mult prea copilăroasă. De mică, învăţase că trebuie să păstreze un suflet de copil pentru a putea păşi cu încredere pe cărarea Împărăţiei. Până şi Mihai, care făcea întotdeauna pe maturul, credea acest lucru. Însă acum îi cerea să lepede sufleţelul ei drag, să-l lase undeva în urmă, ca şi când ar fi doar un simplu bagaj, care putea fi părăsit oriunde. Dar nu voia asta. Vroia să iubească cu inima ei de copil, şi, totodată, vroia să crească, aşa cum îi spunea Mihai. Oricât s-ar fi frământat ea, în acea seară caldă de aprilie, lumina prăfuită din cupola bisericii, amintirile cuibărite în clopote şi toată dragostea ce plutea în mireasma de tămâie nu o ajutau să găsească un răspuns la marea ei întrebare..."Cum să cresc?".... Deodată, însă, Ioana se ridică şi coborî treptele în mare grabă, alergând spre schit, unde îi ceru surorii de acolo o foaie şi un stilou. A scris repede ceva, şi-a luat la revedere de la sora şi a rugat-o să îi dea bileţelul lui Mihai, după care a plecat fugind, ridicând în urma ei trombe de praf şi de lumină.
Deşi se simţea zbuciumat, Mihai nu a vrut să se spovedească, cu toate că părintele îl aştepta cu mult drag în uşa altarului. Aşa că l-a rugat mult de tot pe tatăl său spiritual să îl pomenească în rugăciunile sale spre Dumnezeu, fiindcă se simţea stingher, frământat de multe îndoieli amare, şi a plecat după Ioana, în cupolă. Dar când a ajuns acolo sus, a observat cu stupoare că fata dispăruse. A alergat într-un suflet afară din biserică şi a început să o caute peste tot, prin grădină, la casa parohială, însă Ioana nu era de găsit. Aşa că, în ultimă instanţă, a hotărât să meargă să o caute la schit. Acolo, sora îl aştepta, cu mâinile tremurând, în prag.
-Mihai, Mihai, ce ai făcut cu Ioana? Ce ai făcut de a fugit aşa, lăsând în urmă doar aceste rânduri? Spune-mi de ce draga mea copilă era atât de pornită să alerge, să plece, să îţi întoarcă spatele? întrebă, timidă, sora, înmânându-i lui Mihai biletul scris de Ioana.
-Soră, aşteaptă puţin, te rog, o să citesc repede ce mi-a scris şi îţi voi răspunde...zise Mihai, cu inima bătându-i în gât şi respiraţia continuând să accelereze spre destinaţia finală...biletul Ioanei, în care fata, cuprinsă de spaimă şi, totodată, liniştită de rugăciunea de seară şi de mireasma de smirnă, a scris următoarele...
"Dragul meu Mihai,
Ştii prea bine că eu vreau să îmi păstrez sufleţelul de copil. Am trecut prin multe, am păcătuit, m-am întors la Biserică, dar nicio clipă, de când m-am născut şi până în acest moment, nu mi-am lepădat curăţia din suflet. Totuşi, mi-ai spus că ar fi bine să cresc. Am conştientizat şi eu asta. Însă nu ştiu cum să cresc. Aşa că, iubitule, am plecat, ca să descopăr tot ceea ce ştiu deja din nou, să descopăr şi să adaug sufletului meu ceea ce îi lipseşte...puţină înţelepciune, picătura aceea de maturitate care, poate că o dată ataşată compoziţiei mele interioare, va readuce pacea şi în dragostea noastră. Măcar pentru o săptămână, nu mă căuta. Roagă-te pentru mine şi ai grijă de frământarea ta, pe care, deşi nu mi-ai dezvăluit-o, am ghicit-o din atitudinile tale...Te iubesc!
A ta,
Ioana."
-Te rog, Mihai...Ce e cu fata asta, că niciodată, oricât de frământată era, nu a făcut aşa ceva...insistă sora.
-Soră, nici eu nu mai înţeleg nimic, suspină el. Am rugat-o, în treacăt, să încerce să crească şi s-a declanşat o întreagă mascaradă...Acum a plecat în căutarea maturităţii. Iar eu stau aici, unde mi-am cunoscut iubirea, şi nu fac nimic, că sunt prea muncit de gânduri. Te rog eu mult, soră, dacă îţi dă vreun semn, anunţă-mă, că eu unul nu mai pot...mai spuse Mihai, după care plecă spre casă, sperând că Ioana este bine, oriunde ar fi plecat ea în vânarea ei de vânt...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu