Odată ajuns în curtea casei părintelui, Mihai s-a dus direct în odaia mică de lângă bucătărie, fiind convins că o va găsi acolo pe Ioana, cuibărită lângă sobă şi jucându-se cu pisicile. Dar, suprinzător, ea nu era acolo, aşa că Mihai a bătut timid la uşa de la biroul părintelui şi a tot aşteptat. După ceva vreme, s-a auzit cheia răsucindu-se în broască şi chipul blând al părintelui s-a ivit de după stejarul lăcuit.
-Doamne ajută, Mihai! Ce te aduce pe la mine? Haide, intră, tocmai la tine mă gândeam...spuse el.
-Doamne ajută, părinte! Ştiţi...am venit ca să o caut pe Ioana. A fugit de lângă mine şi e inconştientă, nu are cu ce să ajungă acasă, vorbi repede Mihai.
-E adevărat că Ioana a trecut pe aici. Părea tare speriată, ca un pui de pisică atunci când se desparte de mama lui pentru prima dată. Dar acum a plecat împreună cu sora de la mănăstire, nu ştiu ce fac. Spune-mi, de ce era aşa de cutremurată sufleteşte? întrebă, părinteşte, preotul.
-Părinte, recunosc, e vina mea. I-am spus că, din moment ce la anul ne vom căsători, ar cam fi timpul să crească, să încerce să se maturizeze... încercă băiatul să se explice. Însă cred că doar am speriat-o...
-Uite, Mihai, eu pot să îţi spun doar atât: aşteaptă, va veni şi vremea ca Ioana să crească. Dacă o să grăbeşti lucrurile, cu siguranţă o să le înrăutăţeşti. Ai răbdare...Acum, eu trebuie să plec la vecernie. Dacă vrei, poţi veni cu mine, şi aşa Ion e singur la strană, mai spuse părintele şi se ridică încetişor.
Părintele era încă tănâr, avea vârsta tatălui lui Mihai, aşa că amândoi tinerii îl considerau mai mult decât un simplu duhovnic, îl recunoşteau ca fiind al doilea lor tată. Îi botezase atât pe Ioana, cât şi pe Mihai, şi oarecum prilejuise întâlnirea lor, fiind convins că pe cei doi îi va uni o dragoste puternică. Acum, încerca din răsputeri să înţeleagă atât ce se întâmpla cu Mihai, fiindcă toate gesturile şi vorbele lui trădau o frământare interioară, cât şi ce se petrecea în sufletul atât de zbuciumat al Ioanei, care pornea, cu paşi nesiguri, pe drumul maturizării.
Mihai porni uşor spre biserică. Dintr-un impuls, nefiresc şi total absurd, a urcat treptele spre clopotniţă, fiindcă nu mai trăsese de mult timp clopotele în biserica lui dragă. Dar acolo, printre sfori şi aripi de porumbei, o găsi pe Ioana, stând ghemuită sub cel mai mare clopot şi şoptind tăinuite rugăciuni.
-Ioana, Ioana, de-ai şti cât te-am căutat! Ce ai făcut, de ce ai plecat aşa? Încercam să vorbesc cu tine, să mă înţelegi puţin...începu el.
-Ce să înţeleg? Te-ai schimbat, eşti tot mai plictisit, tot mai adult, tot mai preocupat de grijile lumeşti. Ba că trebuie să cresc, ba că nu ajung acasă...Dar ce spui de problemele mele? Nu ţi se pare că ne-am îndepărtat? Că ai început să uiţi toate prin câte am trecut? Că sfărâmi cu tălpile tale atât de indiferente acum toate visele noastre de viitor?...turui, dintr-o suflare, Ioana, în timp ce se lupta cu lacrimile care îi umpleau ochii şi curgeau lin, fără grabă, pe obrazul ei îmbujorat.
-Ioana, dar nu am încercat nicio clipă să calc pe speranţele noastre sau să ne îndepărtăm. Dar am început şi eu să am probleme, să conştientizez că nu putem trăi printre fluturi şi sfinţi, că avem de îndurat tot mai multe patimi şi avem de trecut tot mai multe obstacole.... Mihai prinse chipul fetei în palmele lui mari şi o sărută uşor pe frunte...Ioana, eu te iubesc, şi te voi iubi la fel de mult şi când vei mai creşte. Hai, să coborâm la vecernie! spuse el, calm, eliberat parcă de tot ce avea pe suflet.
-Nu, nu cobor. Vreau să mai rămân puţin aici, am impresia că sunt în cer. Du-te tu la slujbă, părintele şi Ion au nevoie de tine. Eu voi sta aici, cuminte, şi mă voi chinui din răsputeri să cresc, şopti Ioana, strângându-şi tare genunchii la piept şi plângând necontenit.
-Bine, voi face cum vrei tu...Ai grijă, aici nu sunt doar stele şi vise...Te aştept jos...mai spuse Mihai şi începu să coboare treptele spre biserică, cu mintea îngreunată din nou de spusele Ioanei.
Ioana a rămas singură, gândindu-se la cât de tare s-au schimbat. Îi era dor de dragostea aceea curată, de florile din păr, de visele copilăreşti, de lumile întregi zidite din flori de liliac şi vals. Îi era dor de Mihai al ei şi ar fi vrut să facă orice ca să dea timpul înapoi. Însă era conştientă că tot ce putea face, cel puţin pentru moment, era să se roage, aşa că aruncă toate gândurile negre în colţul clopotniţei, trase adânc aer şi lumină în piept şi îşi începu ruga de seară...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu