Ioana obosise de la atâtea "cerculeţe" pe care le făcuse în jurul reperului pe care şi-l alesese, şi anume un brad înalt de tot, care părea că taie cerul cu vârful lui mult prea verde. Aşa că se aşeză lângă rucsac şi încercă să îşi adune gândurile. I se părea că găsise maturizarea prin încercarea la care era supusă de Dumnezeu. Chiar dacă deznădăjduirea încerca să o cuprindă din toate părţile, ea găsea puterea să se lupte cu toate spaimele ce o ameninţau, cu umbrele pădurii, cu sunetele ei, câteodată înfricoşătoare. În cele din urmă, cedând fizic, Ioana se întinse pe iarba Retezatului şi începu să numere norii de pe cer, să le găsească forme şi să îşi lase imaginaţia să caute în continuarea înţelepciunea, până când ochii i se închiseră şi adormi, trecând cu uşurinţă pragul spre lumea viselor, acolo unde toţi sunt fericiţi.
Odată ce ajunse pe traseul marcat cu roşu, Mihai încercă să îşi amintească unde era acea cărare, oarecum secretă, ce îl ducea spre vârful Retezatului pe la grota sfântului munţilor. Însă nu reuşea nicicum să regăsească drumul pe care umblase de atâtea ori în copilărie. În sufletul lui, convingerea că Ioana se afla pe acea potecă începea să prindă contur, aşa că vroia cu orice chip să o pornească şi el pe acolo şi să o găsească. Dar ceea ce avea de făcut nu era deloc uşor. Erau o grămadă de poteci, marcate sau nemarcate, şi oricare dintre ele putea fi cea pe care trebuia să o apuce. Iar ca încercarea prin care trecea Mihai să fie una aproape imposibilă, începuse să plouă torenţial. Norii grei, încărcaţi de lacrimi ce curgeau nestăvilit, acopereau întreg cerul carpatin. Ploua necontenit, iar vântul se lupta cu brazii, încercând să îi răpună. Clopoţeii se plecau sub forţa naturii, apăsaţi de broboane reci de apă cerească. Iarba se învelea cu noroi, coroanele arborilor se contopeau cu rădăcinile lor, aplecându-se în faţa dezlănţuirii puterii Lui Dumnezeu. Singur Mihai se împotrivea acestei furtuni. Începuse să spună neîncetat rugăciunea inimii, să calce tot în picioare, să alerge în toate părţile. Iar după ore întregi pline de opintiri, căderi şi ridicări, zbateri, vânări de vânt, mâini înfipte în noroi şi bocanci împlântaţi în glod până la glezne, reuşi să găsească poteca. Chiar dacă ploaia continua să cadă neîncetat, iar vântul făcea tot posibilul să îl ia pe braţele sale, Mihai nu s-a dat bătut şi a recunoscut drumul spre vârful muntelui, ascultând în primul rând de strigătul neauzit ce venea de sus, de inima plină de iubire ce îl chema în taină, şi a început să urce poteca.
Somnul adânc al Ioanei a fost zdruncinat de începutul furtunii. Simţi lacrimile reci şi, surprinzător, dulci, izbindu-se cu putere de chipul ei şi se trezi. Speriată, fugi să se adăpostească sub crengile imense ale unui brad. Scoase repede pelerina din rucsac, se înveli cu ea şi căzu în genunchi, începând să se roage cu putere. Chema din adâncul fiinţei ei numele Tatălui ei iubit, îşi striga din toată inima iubirea şi implora un ajutor, cât de mic, din partea Atotputernicului. Încerca din răsputeri să biruiască toată frica ce i se cuibărise în suflet şi să se lase în voia Lui Dumnezeu. Dar se simţea sleită de puteri, simţea că iubirea şi speranţa se scurg prin fiecare por al sufletului ei, simţea că ea însăşi plouă cu dragoste peste florile din poiană şi că toate virtuţile ei se strâng într-o baltă imensă, căscată ca un hău, gata să înghită şi ultima fărâmă de nădejde. Oricât s-ar fi străduit să strige rugăciunea inimii, nu reuşea să se lase cuprinsă de pace. Şi deodată, auzi un vuiet mare peste brazi...o chemare mai puternică decât toate deznădăjduirile ce, ca nişte prăpăstii, se deschideau în jurul ei...un urlet disperat de iubire, de dor...îl auzi pe Mihai strigând-o. Cu ultimele puteri, răspunse iubirii ei şi îl chemă lângă ea. Iar atunci când s-a prăbuşit, a fost cuprinsă de braţele calde ale dragului ei drag.
Ioana s-a trezit învăluită în parfumul atât de drag ei, în izul de levănţică amestecat cu mireasma caldă a pielii lui Mihai. Era în patul ei de la bunici, culcată pe pieptul dragostei ei şi ţinută strâns de braţele acesteia.
-Mihai, Mihai, nu pot să cred că eşti aici! Îţi mulţumesc din inima mea pentru tot şi te rog, din toată fiinţa mea, să mă ierţi. Mă iartă că nu am fost în stare să găsesc înţelepciunea de care avem atâta nevoie amândoi. Mă iartă că am fugit ca o bezmetică departe de tine, uitând că nu pot trăi la mai mult de 20 de kilometri de tine. Mă iartă că am fost o prostuţă şi m-am îndoit de tine. Mă iartă şi mă iubeşte... şopti ea printre lacrimi.
-Ioana, tu să mă ierţi. Am fost un idiot, unul mare de tot, atunci când ţi-am cerut să creşti. Mă frământam pentru cele mai stupide lucruri şi mă îndoiam de cele mai evidente. Te implor, iartă-mă că te-am adus aici, fără voia ta. Şi să ştii că nu avem, deocamdată, nevoie de înţelepciune. Ne avem unul pe celălalt, avem iubirea asta mare care ne leagă şi pe Dumnezeu care ne binecuvântează legătura şi o sfinţeşte. Eşti minunată aşa cum eşti, dragostea mea copilă! Te iubesc... mai spuse Mihai şi aşeză o sărutare castă pe gura caldă a sufletului său pereche.
Un zâmbet înflori în colţul buzelor Ioanei Îi cuprinse gâtul şi o strânse tare de tot la pieptul său. Era marea lui dragoste, era teafără, era acolo, împreună cu el. Se iertaseră şi se regăsiseră. Era fericit...
Cuibărită toată în braţele sale, Ioana râdea. Râdea din toţi porii ei, râdea şi plângea în acelaşi timp, fiind copleşită de fericire. Erau amândoi, înlănţuiţi pe vecie, mai presus de maturitate, mai presus de îndoieli, mai presus de orice. Erau ei doi, Dumnezeu şi iubirea. Iubirea care devenise, acum, mai mult decât o simplă joacă. Devenise însăşi viaţa...
Odată ce ajunse pe traseul marcat cu roşu, Mihai încercă să îşi amintească unde era acea cărare, oarecum secretă, ce îl ducea spre vârful Retezatului pe la grota sfântului munţilor. Însă nu reuşea nicicum să regăsească drumul pe care umblase de atâtea ori în copilărie. În sufletul lui, convingerea că Ioana se afla pe acea potecă începea să prindă contur, aşa că vroia cu orice chip să o pornească şi el pe acolo şi să o găsească. Dar ceea ce avea de făcut nu era deloc uşor. Erau o grămadă de poteci, marcate sau nemarcate, şi oricare dintre ele putea fi cea pe care trebuia să o apuce. Iar ca încercarea prin care trecea Mihai să fie una aproape imposibilă, începuse să plouă torenţial. Norii grei, încărcaţi de lacrimi ce curgeau nestăvilit, acopereau întreg cerul carpatin. Ploua necontenit, iar vântul se lupta cu brazii, încercând să îi răpună. Clopoţeii se plecau sub forţa naturii, apăsaţi de broboane reci de apă cerească. Iarba se învelea cu noroi, coroanele arborilor se contopeau cu rădăcinile lor, aplecându-se în faţa dezlănţuirii puterii Lui Dumnezeu. Singur Mihai se împotrivea acestei furtuni. Începuse să spună neîncetat rugăciunea inimii, să calce tot în picioare, să alerge în toate părţile. Iar după ore întregi pline de opintiri, căderi şi ridicări, zbateri, vânări de vânt, mâini înfipte în noroi şi bocanci împlântaţi în glod până la glezne, reuşi să găsească poteca. Chiar dacă ploaia continua să cadă neîncetat, iar vântul făcea tot posibilul să îl ia pe braţele sale, Mihai nu s-a dat bătut şi a recunoscut drumul spre vârful muntelui, ascultând în primul rând de strigătul neauzit ce venea de sus, de inima plină de iubire ce îl chema în taină, şi a început să urce poteca.
Somnul adânc al Ioanei a fost zdruncinat de începutul furtunii. Simţi lacrimile reci şi, surprinzător, dulci, izbindu-se cu putere de chipul ei şi se trezi. Speriată, fugi să se adăpostească sub crengile imense ale unui brad. Scoase repede pelerina din rucsac, se înveli cu ea şi căzu în genunchi, începând să se roage cu putere. Chema din adâncul fiinţei ei numele Tatălui ei iubit, îşi striga din toată inima iubirea şi implora un ajutor, cât de mic, din partea Atotputernicului. Încerca din răsputeri să biruiască toată frica ce i se cuibărise în suflet şi să se lase în voia Lui Dumnezeu. Dar se simţea sleită de puteri, simţea că iubirea şi speranţa se scurg prin fiecare por al sufletului ei, simţea că ea însăşi plouă cu dragoste peste florile din poiană şi că toate virtuţile ei se strâng într-o baltă imensă, căscată ca un hău, gata să înghită şi ultima fărâmă de nădejde. Oricât s-ar fi străduit să strige rugăciunea inimii, nu reuşea să se lase cuprinsă de pace. Şi deodată, auzi un vuiet mare peste brazi...o chemare mai puternică decât toate deznădăjduirile ce, ca nişte prăpăstii, se deschideau în jurul ei...un urlet disperat de iubire, de dor...îl auzi pe Mihai strigând-o. Cu ultimele puteri, răspunse iubirii ei şi îl chemă lângă ea. Iar atunci când s-a prăbuşit, a fost cuprinsă de braţele calde ale dragului ei drag.
Ioana s-a trezit învăluită în parfumul atât de drag ei, în izul de levănţică amestecat cu mireasma caldă a pielii lui Mihai. Era în patul ei de la bunici, culcată pe pieptul dragostei ei şi ţinută strâns de braţele acesteia.
-Mihai, Mihai, nu pot să cred că eşti aici! Îţi mulţumesc din inima mea pentru tot şi te rog, din toată fiinţa mea, să mă ierţi. Mă iartă că nu am fost în stare să găsesc înţelepciunea de care avem atâta nevoie amândoi. Mă iartă că am fugit ca o bezmetică departe de tine, uitând că nu pot trăi la mai mult de 20 de kilometri de tine. Mă iartă că am fost o prostuţă şi m-am îndoit de tine. Mă iartă şi mă iubeşte... şopti ea printre lacrimi.
-Ioana, tu să mă ierţi. Am fost un idiot, unul mare de tot, atunci când ţi-am cerut să creşti. Mă frământam pentru cele mai stupide lucruri şi mă îndoiam de cele mai evidente. Te implor, iartă-mă că te-am adus aici, fără voia ta. Şi să ştii că nu avem, deocamdată, nevoie de înţelepciune. Ne avem unul pe celălalt, avem iubirea asta mare care ne leagă şi pe Dumnezeu care ne binecuvântează legătura şi o sfinţeşte. Eşti minunată aşa cum eşti, dragostea mea copilă! Te iubesc... mai spuse Mihai şi aşeză o sărutare castă pe gura caldă a sufletului său pereche.
Un zâmbet înflori în colţul buzelor Ioanei Îi cuprinse gâtul şi o strânse tare de tot la pieptul său. Era marea lui dragoste, era teafără, era acolo, împreună cu el. Se iertaseră şi se regăsiseră. Era fericit...
Cuibărită toată în braţele sale, Ioana râdea. Râdea din toţi porii ei, râdea şi plângea în acelaşi timp, fiind copleşită de fericire. Erau amândoi, înlănţuiţi pe vecie, mai presus de maturitate, mai presus de îndoieli, mai presus de orice. Erau ei doi, Dumnezeu şi iubirea. Iubirea care devenise, acum, mai mult decât o simplă joacă. Devenise însăşi viaţa...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu