Cred că sunt persoana cea mai instabilă emoţional pe care o cunosc. Adică... cine se mai trezeşte de dimineaţă plină de nervi, se linişteşte şi e fericito-zâmbitoare la şcoală şi apoi termină ziua în cea mai oribilă stare de enervare combinată cu supra-saturaţie sentimentală şi cu tristeţe? Evident, o adolescentă zvăpăiată ca şi mine...
Am râs toată ziua la şcoală, din orice nimic. Dirigu' ne-a ţinut toată pauza fără să îşi dea seama [soneria nu a funcţionat] şi apoi, când să se sune de intrare pentru ora de engleză, şi-a dat seama că l-am reţinut noi pe el toată pauza şi era de servici pe şcoală şi trebuia să fugă să îi prindă pe cei de la FumiClub [evident că nu făcea asta, nu îl intrigă faptul că se fumează, ci îl irită modul în care se fumează în curtea şcolii:D]. Toată ora ne-a povestit de cum era FumiClubul din liceu pe vremuri, cum avea un preşedinte, un vice-preşedinte, un casier şi membri, cum aveau imnul lor şi festivitatea lor proprie de predare a cheii... chiar suna bine, faţă de cum se fumează acum în şcoală: care pe unde apucă, fără pic de organizare sau respect faţă de cei din jur... teribilism penibil. În fine...
La ora de desen, am avut cu toţii asemenea crize de râs, încât profa ne-a întrebat dacă pluteşte vreun praf de râs prin clasă, cred că era gata să ne dea pe toţi afară, la cât de tare pufneam în râs, conştienţi că nu ne vom mai opri.
Totuşi, în urma câtorva mesaje seci, am devenit sictirită, îmi venea să trântesc cu tot în ora de franceză, aş fi plâns, dar eram prea încordată nervos ca să fac asta, aş fi aruncat cu telefonul în geam sau, mai bine zis, aş fi dat cu el în tavan, să ajungă în sala de clasă care trebuie şi să lovească în cel mai sec mod cu putinţă o anumită persoană. Însă am încercat să zâmbesc, măcar de faţadă. M-am dus după şcoală în Ceapa Roşie cu echipele de lucru de la cercetaşi să punem ţara [centrul local] la cale şiiii se auzeau doar cântece triste sau, mă rog, de dragoste, încât încât încât am crezut că o să îmi crape capul de la atâta gândito-visat. Într-un final, am ajuns acasă, la fel de încăpăţânată şi de impulsivă ca întotdeauna, şi tot ce fac acum e să aştept cuminte ziua de mâine, care sper că va fi mai liniştită. În orice caz, am luat o decizie importantă, şi anume să nu renunţ la luptă înainte de a o începe [noroc cu încăpăţânarea mea seacă, nu?].
Am purtat o discuţie importantă cu tata. E atât de bine să ştiu că până şi un om matur mă încurajează în a lua deciziile ce mie mi se păreau copilăreşti. Dar probabil aşa trebuie să fiu: un copil mic şi încăpăţânat, care încearcă din răsputeri să iubească şi care, dacă îşi doreşte ceva, obţine: tot ca şi copiii mici.
În încheiere, vă las cântecul pe care l-am fredonat/ţipat toată ziua cu draga mea Luisa [am spus ţipat pentru că era nevoie câteodată să ridicăm vocea, să mai audă şi cei de prin sălile de clasă dragi mie:)].
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu