Făt Frumos există... E fratele meu mai mare. Aşa că o să îmi aştept zmeul, cuminte, gata să mă răfuiesc puţin cu el. Cert e că în povestea mea Făt-Frumos şi zmeul nu se vor lupta niciodată. Raţiunea mea, pe care încep să o urăsc, va sta dreaptă, ca întotdeauna, în faţa oricăror efluvii de iubire, pasiune, dezlănţuiri dionisiace. Înţelepciunea, luminarea minţii, toate aceste principii trâmbiţate de creştinătate mă dor. Aş vrea să le demontez bucăţică cu bucăţică, să le arăt tuturor că iubirea are raţiunea ei proprie, că e luptă, nestăvilire, infinit. Dar toţi în jurul meu ţin morţiş să pună limite unei eternităţi, să măsoare cu linguriţa, bine cumpănit, fiecare strop de dragoste din univers. Unde mi-e locul, Ileană Cosânzeană transformată în Harap Alb? Cu cine să lupt, pe cine să îmbrăţişez? Lumea asta nu e pentru mine... atâta vreme cât a uitat să iubească. M-am săturat să amestec aşa-zisa lumină a raţiunii, a cumpănirii înţelepte, în fiecare gând al inimii. Nu se limpezeşte nimic, nu devine mai curat sau mai drept, pur şi simplu se întunecă totul şi mă înnebuneşte. M-am săturat să trebuiască să fiu fericită, optimistă, să răspândesc voie bună, să mint chiar şi în faţa geamului meu drag, când de fapt m-aş opri în mijlocul străzii noastre şi aş urla, aş plânge, aş alerga, m-aş ruga, dementă de doruri, trăiri nespuse, scrisori neaşternute în rânduri... Acum, tot ce vreau e să auzi, cumva, ceea ce şopteşte foarte încet sufletul meu. Să auzi ceea ce nici eu nu pot percepe. Ba mai mult decât atât, să şi înţelegi...
Se schimbă nuanţa luminii ce trece prin mediile transparente ale sufletului meu, devine tot mai intensă cu cât pătrunde în adâncime... Nu vreau să văd tot ceea ce simt, nu noaptea asta. Dar se pare că Cineva are grijă să nu mă lase să dorm, ci să îmi ofere, încet, dar sigur, un vis din care să nu mă mai trezesc.
Vreau să ne certăm rău de tot, să învăţ să rănesc un om cu adevărat, ca apoi să ştiu cum să îmi transform lacrima în alinare, zâmbetul în tămăduire, şoapta în medicament. Vreau să te scot din inima mea şi totuşi să te păstrez în suflet. Să te gonesc şi de fapt strigătele mele mânioase să fie chemări. Vreau să nu te mai văd şi totuşi să te găsesc mereu atunci când te caut. Să nu mai ştiu nimic de tine, dar să povestim târziu în fiecare noapte. Să te uit, dar să fii de-a pururi lângă mine...
"...Sânt o căprioară. Oamenii m-au rănit în inimă, iar în loc de sânge au izvorât lacrimi...
Ceruri milostive, vă spun taina mea: în loc de sânge în inimă, am lacrimi. De aceea plâng pentru toţi cei trişti, pentru toţi cei umiliţi, pentru toţi cei răniţi, pentru toţi cei nebăgaţi în seamă.
A FI este pentru mine acelaşi lucru cu A IUBI. Prin abisuri înfricoşătoare şi prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru, spre tine, omule bun, spre Tine, Preabunule şi Preagingaşule Doamne!
Ştiţi, căprioara nu poate să urască. Ea poate doar să jelească şi să compătimească. Toate jignirile, toate grosolăniile ea le respinge prin tristeţe şi prin milă.
Mie mi s-a hărăzit: Fii tristeţe şi dragoste. Iar eu cu întreaga mea fiinţă împlinesc soarta mea: mă tânguiesc şi iubesc. Mă tânguiesc prin dragoste şi iubesc prin tânguire. Şi poate fi altfel în lumea asta locuită de oameni?" Sfântul Iustin Popovici, "Căprioara în raiul pierdut"
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!" I Corinteni 13, 4-8.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu