Zilele acestea mi-am analizat mai atent sufletul, comportamentul, fiinţa. Mi-am dat seama că sunt mult mai impulsivă decât credeam. Dacă cineva mă răneşte, izbucnesc în lacrimi în faţa lui, dacă sunt mult prea fericită, râd din toată inima, dacă am energie excesivă mă agit mai ceva ca un titirez şi vorbesc încontinuu, dacă vreo persoană cu ceva "aptitudini" dezvoltate mă scoate din minţi, ţip şi mă cert şi dau cu pumnii în toate părţile, iar dacă sunt foarte înflăcărată cu privire la ceva, povestesc încontinuu despre acel lucru, gesticulând în toate părţile. Nu reuşesc nicicum să îmi stăpânesc firea năbădăioasă. Aş vrea să fiu şi eu o persoană calmă, care vorbeşte cu înţelepciune, în numele raţiunii, care nu aleargă să îndeplinească voia inimii; o persoană blândă, cu spirit împăciuitor, care tace şi ia aminte, care are sânge rece în orice situaţie, care nu se entuziasmează peste măsură şi are un deplin control asupra emoţiilor personale... Dar nu sunt aşa. De exemplu, când aflu ceva care ar trebui să îmi stârnească doar un mic zâmbet, încep să dansez ca o nebună prin clasă şi să cânt şi să râd cu gura până la urechi, iar atunci când primesc o veste ce ar trebui să mă îndurereze doar pentru câtva timp şi doar la suprafaţa sufletului, mă podideşte plânsul şi crizele de nervi şi îmi vine să sparg tot ceea ce întâlnesc în cale... Şi sunt conştientă că asta nu e deloc bine. Datorită Erikăi [ce mi-a adus de ziua mea cartea "Paşi spre cer"], am descoperit un personaj cu care m-am identificat aproape în întregime, o tânără la fel de impulsivă, de irascibilă ca şi mine şi cu aceeaşi dorinţă imensă de a deveni o fiică a Lui cu adevărat. Şi mă rog şi eu, cu toate puterile mele, să fiu aşa... Să reuşesc să mă stăpânesc, să fiu mai calculată în tot ce fac şi să chibzuiesc mai bine înainte să îmi las cuvintele să curgă libere şi să pun un frâu gesturilor mult prea nărăvaşe...
Ca o dovadă a impulsivităţii mele excesive şi a temperamentului meu colerico-sanguin, o să aduc un eveniment destul de important de azi şiiii o povestioară scornită în ora de Istoria Angliei, ieri, alături de Arminda, Maria şi Adela. Azi am vrut să chiulesc de la sport. M-am îndreptat hotărâtă spre ieşirea din şcoală, alături de alte trei colege care erau învoite de profa de bio, că mergeau la olimpiadă. Când am ajuns la poartă, deşi ştiam că cu greu mai poţi ieşi din şcoală, am rămas ca trăsnită. Tanţa, cea mai aprigă femeie de servici, profa de servici şi încă vreo doi alţi "cestori" sau "străjeri", profesori şi ei, apărau ieşirea, respectiv intrarea în şcoală. Le-au spus fetelor că, dacă sunt învoite, să se treacă în condica de intrări/ieşiri şiiiii să semneze. Parcă mă loviseră toate fulgerele lumii în cap, aşa de tare mi s-a aprins spiritul... "Cum adică? Să nu mai ieşim din şcoală când vrem noi? Ce naiba, e absenţa mea, nu a lor, eu o să dau seamă pentru asta! Li se pare că aşa vor controla chiulitul? O să merg la liturghie dimineaţa, la 6 jumate' [da, nu avem voie să ieşim din şcoală fără vreun indicativ ca la Auschwitz, dar avem paraclis] şi o să mă prefac că dau foc şcolii şi o să îl salvez doar pe preotul care slujeşte şi pe portar, că doar ei sunt la ora aia în şcoală. O să mă revolt şi o să fac mai ceva ca Lenin cu ţarul şi etc etc etc". Asta am perorat toată pauza, smulgându-mi părul din cap şi crucindu-mă. Acum, lăsând la o parte gluma, vi se pare normal să se întâmple aşa ceva? Adică, ok, înţeleg că e responsabilitatea profului dacă tu te ceri de la oră, el nu te pune absent şi te calcă maşina. Dar dacă chiuleşti, el îţi pune absenţă şi gata, ce mai atâta tam-tam? Unde e tragicul într-o absenţă nevinovată? Înţeleg că daaa, sunt acei chiulangi care lipsesc cu săptămânile, dacă le însumezi cele două-trei absenţe zilnice, dar hei, e problema lor dacă vor rămâne proşti! Încerc să mă pun şi de partea cealaltă şi să înţeleg şi argumentele profilor şi ok, sunt de acord că trebuie făcut ceva împotriva absenteismului, dar o condică de intrări şi ieşiri nu e măsura care trebuie luată... Am reuşit până la urmă să ies, că profu' era la nu ştiu ce şedinţă, pe mine mă durea capul de îmi plesnea şi nu mai rezistam o clipă în hărmălaia cauzată de certurile şi ţipetele din clasă... Acum, spuneţi şi voi, nu sunt eu prea impulsivă?
Şi acum, să vă redau un pic atmosfera actuală din minunatul meu liceu. Având în vedere că se află în renovare [de aia am ore de după-masă], trei sferturi din curte sunt îngrădite cu garduri de sârmă pe care mai lipseşte să scrie "Atenţie, pericol de electrocutare!". Din cele trei sau patru intrări în liceu, a mai rămas una singură... bine păzită de femei de servici şi profesori, cărora le mai lipsesc chipiele şi nişte cuţite: de câte ori vrei să ieşi din şcoală, în loc să te scrie în condică, să te cresteze puţin şi să te trimită la loc în clasă/celulă. Dacă vrei să sari gardul, ţi-e frică să nu fie şi mai multă sârmă la finalul lui, deci mai bine stai deoparte. Pe coridoare, patrulează neîncetat profii, unii dintre ei îţi zâmbesc cald, ca şi cum ţi-ar zice că ştiu cum e, şi ei sunt prizonieri acolo, iar alţii zbiară la tine să te dai jos de pe pervazul special conceput spre a folosi drept fotoliu comod în pauze, să mergi la oră, să faci aia şi asta. Acestora din urmă le mai lipseşte un baston cu care să dea după tine... La chioşc, doar mâncare nesănătoasă [am menţionat că chioşcul e într-o rulotă acum?], că tanti nu are doar cornuri şi covrigi, mai dă şi câte un baton de ciocolată, să ne mai îndulcească vremea petrecută la "închisoare". Ar mai lipsi doar câteva lucruri ca să te simţi cu adevărat ca în Bastilia sau Alcatraz: să ne radă pe toţi în cap, să ne pună cipuri identificatoare în mâini sau creiere, să se formeze un colţ unde să te tatuezi în loc să fumezi şi un ring de box pentru a rezolva problemele amoroase, să se construiască nişte turnuri de unde paznicii-profesori să privească atent ce se petrece în curte, iar seara să fie pornite luminile acelea cu fază lungă ce pot surprinde orice mişcare, să primim uniforme vărgate şiiii să se facă raiduri la ore să vadă cine e absent, nu doar să trimită elevul de servici cu o foaie care trebuie completată. Ce ziceţi, nu credeţi că punctul culminant ar fi ca pedeapsa să nu mai însemne scăderea notei la purtare sau exmatricularea, ci să ne lege o bilă de fier de picioare şi să ne condamne la muncă silnică: renovarea gimnaziului? Cred că ne-am distra şi mai bine decât o facem acum...
P.S.: Povestioara este un pamflet şi trebuie tratată ca atare. Eu îmi iubesc liceul, aşa cum o fi el, că dacă nu avea atâţia oameni frumoşi, nu ştiu dacă aş mai fi trăit atâtea aventuri minunate. Normal că îmi place să exagerez totul, de aceea v-am prezentat situaţia aşa... ca să vă aduc un zâmbet pe buze, dacă primăvara tot nu vine, oricât m-aş ruga să se întâmple asta...:)
P.P.S: Vechiul cântec drag mie, care acum răsună exact pe corzile sufletului meu, atât de răvăşit: "Someday we'll know why I wasn't meant for you"...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu