Târziu.

Ia-mă în braţe, aruncă-mă spre soare şi apoi lasă-mă să cad. O să mă ridic, ştiu asta...

Ia-mă în braţe pe mine şi laşitatea mea în faţa iubirii, aruncă-ne spre soare şi apoi lasă-ne să cădem. O să ne ridicăm, întregi şi nevătămate.

Aruncă-te şi pe tine înspre soare împreună cu toate frustrările tale. O să cădem împreună, o să ne rănim unul pe celălalt, o să suferim, o să ne doară. Cândva, o să ne şi ridicăm.

Nu o să mă mai rog să primesc iubire, nici nu o să mai visez la ea, atâta vreme cât nu sunt pregătită să o primesc. Sincer, acum aş trânti cu toate reveriile mele de pământ, ca să uit tot. Nu vreau decât o prietenie cu îmbrăţişări de revedere şi noapte bună, nu pot, nu sunt capabilă, mi-e frică de ceva mai mult... Şi totuşi, dacă iubirea va trece într-o zi pe lângă mine, pe stradă? Voi putea eu, suflet necopt şi infantil, să o recunosc?

P.S.: Filmul "No strings attached" mi se potriveşte... Mă rog, nu am prieteni de sex şi nici nu voi avea, doar că doctoriţa căreia îi e frică de iubire mi se pare a fi proiecţia mea din viitor. Dar nu vreau să las aşa ceva să se întâmple, nu vreau să ajung aşa, sub nicio formă. Mă lupt aprig cu mine însumi, de ceva vreme. Am atâtea întrebări, nelămuriri, frământări... Şi vreau un răspuns, un semn, orice care să îmi arate că sunt pe drumul cel bun. De ce trebuie să gândesc atât?