Tradiţii, tăceri, planuri

Mă simt de parcă aş fi fost aruncată în mijlocul tradiţiei populare româneşti, în miezul cel mai fierbinte al datinii străbune şi parcă aş rămâne aici. Ieri am fost la Liturghia Darurilor Înainte Sfinţite, în satul în care e tata preot. Înainte de această slujbă, am luat parte la un obicei păstrat în majoritatea satelor româneşti, dar rareori într-o formă completă: băgatul Paştilor. Astfel, una dintre familiile satului se oferă să dăruiască pâinea şi vinul necesare Paştilor: acel amestec care preînchipuie Trupul şi Sângele Lui Hristos, dar care nu este nici pe departe identic cu aceste Sfinte Taine. Înainte de slujba din Miercurea, respectiv Joia Mare, toţi credincioşii se încolonează în spatele a patru bărbaţi care duc prapurii (acele icoane pictate pe material), în spatele cântăreţilor din strană, al unui tânăr ce poartă icoana Mântuitorului şi, evident, în spatele preotului şi tot alaiul pleacă spre casa acelora care au dăruit pâinea şi vinul pentru Paşti. Acolo, are loc o slujbă de sfeştanie, după care întreg alaiul se întoarce la biserică, cu câte ceva în plus: două fetiţe poartă o găleată în care se vor sfinţi Paştile, un copil duce o lumânare de ceară curată şi un altul duce o oală, tot pentru sfinţit Paştile (fără voia mea, m-am trezit cu oala în braţe şi nu am mai avut cum să mă sustrag din tradiţie). De asemenea, femeile bătrâne duc coşurile pline cu prescuri şi sticlele cu vin. La biserică, liturghia din Miercurea Mare este una specială, sobră, în care sunt multe momente de tăcere, precum şi mulţi psalmi de citit. M-am străduit din răsputeri să-mi ţin mintea în loc, să mă rog din toată inima şi oarecum am reuşit, cu mici întreruperi în care îmi îngăduiam să mă joc cu o fetiţă tare drăguţă din sat. După Liturghie, toţi credincioşii au fost chemaţi acasă la cei care au dat Paştile, unde am mâncat veşnica ciorbă de fasole şi eternele sarmale de post. Am ajuns acasă pe la două şi jumătate la amiază (după ce plecasem la opt dimineaţa) şi tot ce am mai putut face a fost să îmi pun pijamalele şi să mă trântesc în pat. Am reuşit să smulg timpului o oră şi jumătate de somn, pentru că după-amiază am plecat cu familia la spovedit, destul de departe de casă. Am stat mai bine de cinci ore, din cauza unor 'candidaţi' neaşteptaţi la Scaunul Spovedaniei, aşa că am avut destulă vreme să mă rog, să fac cu tata slujba Utreniei şi să termin de citit Manualul pilotului planorist. Mi-a venit rândul la spovedit pe la zece noaptea, dar sincer nu mi-a păsat de timp, aşa cum nu îmi pasă niciodată când mă spovedesc. Aş sta oricât în genunchi, plângând de fericire, ascultând cuvintele blânde ale părintelui meu duhovnicesc, care, cu dragoste de tată, mă învaţă ce şi cum să fac ca să merg pe Calea mea către Cer.

Astăzi, de dimineaţă, am avut examenul de trecere la zbor la planorism. Acum, ştiu că am scăpat şi de asta, aşa că tot ce mai am de făcut e puţină curăţenie, să vopsesc ouă, să citesc şi să mă rog (mai ales ultima parte). Aşa că plec la Denia celor 12 Evanghelii, care reconstituiesc evenimentele din Joia Mare, de la vinderea Lui Iisus, la răstignirea Sa şi punerea în mormânt. Timpul meu se măsoară acum în tăceri lungi, tradiţii străbune şi planuri sufleteşti de pregătire pentru a primi Lumina... Şi , poate, se mai măsoară şi în doruri pe care, din când în când, îmi îngădui să le ascult.