Spirit Scout 9...şi ţie

Ante-scriptum: Sunt mult prea euforică încă, tot ce îmi doresc e să trăiesc cât mai multe zile fericite la fel ca cele din Arad şi să se întâmple o minune, adică înainte să mor să mă întorc în timp la vârsta asta fantastic de frumoasă. Nu îmi pasă că miercuri am teză la mate şi vineri la română, că am de scris multe chestii şi de umblat în multe locuri sau că de mâine îmi voi purta ochelarii noi... Îmi pasă doar că am trăit ceva incredibil de frumos, de care mi-e dor.:)

Totul a început atunci când Iulian m-a rugat să mă ocup de înscrieri la Spirit Scout 9 şi la BQ. A trebuit să caut informaţii despre SS9 şi, după mesaje pe FaceBook şi telefoane, am dat de Speedy, care a fost tare binevoitor şi m-a ajutat foarte mult. Tot vorbindu-le exploratorilor despre campuri, costuri şi activităţi propuse atât la Arad, cât şi la Bucureşti, am hotărât să mergem la Arad, că e mai ieftin, sună bine şi sigur o să ne distrăm. Speedy mi-a povestit, pe scurt, că e cu adevărat frumos la Spirit Scout, că sunt multe trăiri şi întâmplări de negăsit altundeva, aşa că am reuşit să mă entuziasmez. Am înscris exploratorii, am trimis şi banii, am găsit trenurile şi m-am pus pe aşteptat...:)

Joi, 31 martie. Trezit devreme, liste cu bagaje, împachetat la viteza luminii, plecat în grabă, uitat steag acasă, sunat Ozana, recuperat steag, ajuns la gară, cumpărat bilet, urcat în tren, găsit cercetaşii hunedoreni, trântit bagaje, luat mic-dejuno-prânz la ora 13.00. Gherman cânta melodii tristo-frumoase, mie mi se umpleau ochii de lacrimi, el făcea poze, eu citeam, toată lumea râdea, era emoţionată, murea de cald, vroia să ajungă cât mai repede... Pe la ora 16.00 s-a petrecut minunea şi am ajuns la Arad, unde am avut parte de o primire genială, pentru mine, cel puţin. Am pornit-o cercetăşeşte spre Liceul Vasile Goldiş, am lăsat bagajele, am băut mult-aşteptata apă, am descoperit împrejurimile şi, plini de voie bună, am plecat spre mall [eram primii ajunşi şi aveam vreo două ore de timp liber]. Am mâncat tăieţei chinezeşti, ne-am holbat la hainele frumoase din New Yorker sau Reserved, mi-am cumpărat un ceai minunat din Cărtureşti, m-am întâlnit scurt de tot cu draga mea Ioana, după care am plecat înapoi spre liceu. Acolo, ne-am aranjat culcuşurile, am mâncat eternul pateu din campuri, am jucat Mafia, am primit cartelele în care se spunea fiecare la ce ateliere merge şi ne-am tot învârtit până la deschiderea campului, ce a fost prima vestire a gradului de fantastic la care se va ridica acest camp. Am fost legaţi la ochi, am pus mâna stângă pe umărul celui din faţa noastră şi cu dreapta ne ţineam de mână partenerul şi aşa ne-am tot plimbat prin curte, până când ni s-a spus să ne dăm jos eşarfele de la ochi... Lumânărele, muzică frumoasă, dragele mele Laura şi Crissu jucându-se din nou cu focul [la propriu], scânteile sărind spre cer la fel cum îmi săreau mie speranţele în suflet- într-un cuvânt, o stare mai presus de fire, pe care numai la cercetaşi o poţi regăsi. Deschiderea campului a fost una solemnă, frumoasă, care mergea direct la suflet... Am aplaudat, am strigat, m-am agitat, eram cuprinsă de un mare zâmbet, ce nu mai încăpea în fiinţa mea. Am tot cântat, am povestit cu lumea nouă sau veche şi pe la două noaptea m-am decis să merg şi să mă odihnesc, dar nu am putut adormi decât pe la vreo trei şi jumătate, fiindcă în jurul meu se cânta, se vorbea, ba chiar se şi mânca gem de măceşe. Am reuşit să îmi rup ochelarii, aşa că am fost chioară un weekend întreg, însă m-am descurcat... Somnul a fost odihnitor, dar foarte scurt, pentru că...

Vineri, 1 aprilie. La şapte dimineaţa, Frăţi cu o fluierice dădea trezirea în tot campul. O înviorare scurtă şi numai bună, un mic dejun luat pe fugă, spălat în grabă, îmbrăcat cu haine de scandal, aruncat mâncare în rucsac şiiiii am plecat spre Pădurea de la Lunca Mureşului. Drum lung, mers încet că deh! lumea e obosită la 8 dimineaţa. Într-un final am ajuns, ne-am trântit ruscacii şi am plecat la primele ateliere. Întâi şi întâi am avut Run, Scout, Run! şi am alergat, apoi ne-am dat foarte foarte mult cu bicicletele, am mers ca piticii, ne-am târât puţin pe burtă, am construit rapid de tot un adăpost, apoi iar am mers mult pe biciclete şi a fost foarte fain. Al doilea atelier era Team Building, numai că eram doar patru în echipă şi a fost uşor plictisitor. Totuşi, erau multe chestii la care trebuia să îmi menţin echilibrul, gen sfoară întinsă între copaci pe care trebuia să calci cu multă grijă, şi nu am reuşit decât cu greu, însă am fost mândră de mine că m-am târât cu mâinile şi picioarele pe o frânghie suspendată fără să cad. Atelierul al treilea a fost cel de orientare, la care mă temeam puţin din cauza lipsei de lentile, deci de vedere clară, dar am fost în echipă cu Gabi şi Paul, devenii mei dragi, şi cu Speedy- lider gata să ne însoţească/îndrume/ajute [nu, asta nu:)] şi am reuşit să fim prima patrulă care a terminat traseul, drept pentru care am fost şi sunt tare mândră de centrul meu local. Al patrulea atelier a fost Artiscout, ţinut de draga mea Claudia şi de Dani. Am creat o poveste pornind de la cuvinte precum "zbor", "asfalt", "val", "sete", "mare", am făcut decoruri din hârtie şi voal şi omuleţi din plastilină, i-am fotografiat şi a ieşit foarte frumos. La reîntoarcerea la baza din pădure, m-am întâlnit cu Petra [da, mai e un Petra, un tip, la Arad, cu care am ajuns să mă înţeleg tare bine, ofc]. Ultimul atelier de vineri a fost Extreeeem, adică escaladă şi tiroliană. Am reuşit să mă caţăr până pe la jumătatea panoului, apoi m-am dat de vreo şapte ori pe tiroliană, în toate poziţiile posibile, zbierând, râzând, fericită la maxim [mulţumesc liderilor de la acel atelier pentru tooot]. Într-un final, ne-am întors la liceu, nu înainte de a cumpăra suc şi prăjitură Domino şi am stat enorm de mult la coadă la duş, timp în care am alergat desculţă pe iarbă cu Luisa şi Gabi şi am descoperit gelul de duş al Luluisei, care mirosea minunat a căpşuni. Într-un final, am ajuns la duş şi am intrat 5 fete în baie, ca să blocăm uşa [cum intrai în baie, puteai vedea ce se întâmplă în fiecare duş, pentru că nu existau draperii]. Cu chiu, cu vai, am reuşit să ne spălăm, să ne schimbăm, şi ne-am făcut intrarea triumfală în sala de sport purtând doar chiloţei şi un prosopel, că deh!, hainele erau în rucsac. Ne-am îmbrăcat frumos şi ne-am dus la Tea Room [aka cantina liceului], unde avea loc concursul Vrei să fii scout. Fiecare centru local avea patru reprezentanţi, două fete, doi băieţi [eu, Maia, Andrei şi Teddi] şi erau, ca şi centre locale, Deva, Hunedoara, Arad, Timişoara, Drăgăşani şi Oradea. Am avut 15 întrebări de cultură generală [gen care e capitala statului Chile? Habar nu avem] şi 15 de cultură cercetăşească, unde la câteva am aburit-o tare frumos [Cum îl cheamă pe cercetaşul român pe care Baden Powell l-a sărutat pe frunte? Răspuns de Deva: Nu mai ştim cum, dar am văzut filmuleţul pe youtube şi ne-a plăcut]. Am avut şi probă de dans, am dansat Dansul Pinguinului şi tango, gen băieţii ne-au ridicat de la sol şi dansau cum aveau chef cu noi. Proba surpriză a fost super tare, Andrei mima un parapantist, eu i-am zis că e o paraşută, el a recunoscut asta în faţa tuturor...:) Am mai avut şi de recunoscut cinci melodii, am făcut şi asta, după care ne-am pus pe chefuit, că doar veniseră şi Ozana cu Iulian în camp, aducând dog tag-uri şi o înverşunare şi mai mare să nu vrem să ne gândim la ce a rămas acasă. Am avut ăarte de ceai şi cafea la discreţie, precum şi pită cu unsoare [din-asta nu am servit], DJ, party party party, oameni faini şi gata de mâncat orice, de dansat până în zori şi de ciufulit la viteză maximă, deci a fost o noapte fantastică.

Sâmbătă, 2 aprilie. Trezit din nou la şapte dimineaţa, de data asta cu puţină întârziere, aceeaşi înviorare, aceleaşi haine de scandal, aceeaşi grabă şiiii am plecat. Primul atelier: Can you do it?. Am suferit alături de draga mea Lala, trecând prin alergări, sărituri, mersul piticului, târâş-grăpiş şiii tras cu luneta [cu bile, nu cu gloanţe]. După militărie, am trecut la dans, unde a fost genial. Am învăţat să dansăm pe Low de la FloRida [melodia din Step Up 2] şi coregrafia era super tareeee, iar partenerul nebun rău de tot, că doar e Andrei. M-am distrat la maxim şi nu aş mai fi vrut să plec, dar a trebuit, aşa că am luat-o la pas cercetăşesc, rapid de tot, spre sală şi, cu multă energie, am ajuns, ne-am schimbat repede-repejor în haine frumoase, ne-am căutat colegii din noile patrule şi am plecat la Oraşul meu. 3 ore prin Arad cu Lala, Boty, Cătă, Petra şi alţi oameni drăguţi, 5 puncte de control, Catedrala Catolică cu versetele ei în maghiară, Casa cu Lacăt şi legenda ei, Tunelul cu Apă şi jocul cu 'hai să scoatem cheia din apă folosind un pahar, o lumânare şi o brichetă', Primăria cu înălţimea ei şi forma complexă, tipele 'plastic pur' catalogate astfel de Petra şi de mine, pozele cu Ursul şi Ciobanul şi ingeniozitatea noastră: ne-am dat seama că trebuie să facem poză cu cei doi lideri care se numesc aşa înainte să citim indiciul care ne spunea asta [gen trece Speedy aka Ursu şi noi: Heeeei, tu eşti Ursu, stai la poză!], Filarmonica şi cum graba strică treaba [am vrut să plecăm de acolo, noroc că Speedy ne-a întors din drum, am descoperit paşii şi săgeţile ajutătoare şi am ajuns şi la punctul lui de control], mimatul persoanelor interesante din camp, masajul relaxant la trunchi de copac, conversaţiile frumoase, amuzante şi calme cu Petra din Arad şi discuţiile pline de entuziasm şi fericire cu Lala, precum şi cântecele strigate pe străzile liniştite ale Aradului... cu alte cuvinte, 3 ore care puteau părea desprinse de timp, pentru că efectiv nu mai conta nimic, decât că eram cercetaşi fericiţi, liberi de orice constrângeri, doar noi şi sufletele noastre curate în ziua aceea de primăvară. Ne-am întors la liceu şi am făcut un flash-mob cu dansul pe Low [a ieşit genial, am râs de numa', Ozana striga din spate dacă tata ştie cum dau eu din fund, dar nu mai conta nimic, decât că ne simţeam bine cu toţii]. După aceea, am tot povestito-râso-distrato-cântat, până când s-a înnoptat şi ne-am decis să mergem la Kaufland, unde ni s-a părut, mie şi Luisei, că suntem 'apostate', aşa că am alertat-o pe şefa de unitate aka Ozana, care a alertat liderul aka Iulian şi au venit după noi, degeaba, evident, petru că nu era nicio ameninţare. Iulian a rămas să mănânce, noi ne-am întors în camp şi i-am încurajat pe Gabi şi Andrei, care se pregăteau să îşi depună promisiunea şi habar nu aveau ce îi aştepta [nu că noi am fi ştiut]. După ce au plecat, convinşi fiind că îi aşteaptă ceva foarte hardcore, noi am fost băgaţi în priză la făcut de gulguţe pentru decorul din acea seară şi, după ce am terminat, am jucat/ne-am uitat cum se joacă Saboteur [mulţumim, Petra!]. Am jucat până am fost chemaţi la aranjat gulguţe, aprins lumânări, pregătit ultimele detalii pentru primirea noilor cercetaşi lângă sala de sport... Am dansat cu Cozaca printre gulguţe, am făcut poze frumoase, am ascultat muzică incredibil de drăguţă [vioară şi chitară], am făcut un covor din sfoară aruncând un ghem de la unul la altul, ne-am ţinut respiraţia şi am simţit cercetăşia. Cei care şi-au depus promisiunea au avut parte de un fragment de cercetăşie pură, decupat cu atenţie din sufletele fiecăruia şi lipit într-ale lor: torţe, Cumbaya, linişte, meditaţie... cu alte cuvinte, Spirit Scout [şi asta doar la liceu, Gabi mi-a povestit cât de frumos a fost şi înainte, dar asta e bucata lor de fericire, nu am de gând să o fur]. După ce au devenit cercetaşi cu acte în regulă şi cu lumina noastră în sufletele lor, după spusele unor lideri foarte high, ne-am îndreptat cu toţii spre Tea Room, unde fuseseră lipite pe perete căsuţele de e-mail pentru fiecare. M-am pus pe scris 'e-mailuri' pe acorduri frumoase, folk, interpretate de cercetaşi cu voci blânde. Am băut ceai de mere, am scris tone de bileţele, am ascultat muzică faină, am cântat, am râs de numa' până la 5 dimineaţa, când am decis că ar fi cazul să şi dormim puţin, deşi am fi vrut să prelungim la infinit campul şi, implicit, ziua aceea.

Duminică, 3 aprilie. Trezirea la nouă dimineaţa, fără înviorare, că doar urma festivitatea de închidere a campului. Un mic Ha!, ceva crize de râs [Iulian către Gabi: You are very, very... te descompui aşa, da' nu ştiu cum să zic pe engleză sau Iulian către mine: Îţi scrie TromPetra pe ecusoooooooon?]. Am luat locul trei [felicitări CL Hunedoara pentru locul 1], am aplaudat până ne-au durut palmele şi am strigat până durerea de gât a devenit insuportabilă. Poze de grup, multe poze de grup, zâmbete largi pe chip şi în inimi, convingerea că un camp cu adevărat perfect tocmai s-a sfârşit. Am mai stat pe la Tea Room, primind şi făcând declaraţii frumoase de prietenie, bând Cherry Coke şi povestind vrute şi nevrute. Apoi am jucat o Stea ca la carte, cu bocanci, lovituri, cutremure, căzături şi multe hohote de râs. Lumea a început să plece, aşa că am apăsat butonul de 'Start' la sesiunea de îmbrăţişări lungi şi frumoase, cuvinte demne de amintit şi promisiuni de revedere, mai întâi pentru timişoreni şi orădeni, apoi pentru hunedoreni [bine, ei sunt mai aproape]. La urmă, am rămas doar noi, devenii, aşa că Petra ne-a dus la o clătită/cartof prăjit/suc/bere la Şura dacilor, unde am căzut în reveria zilelor trecute, am făcut poze faine şi am inhalat mult fum de ţigară. Ne-am întors la liceu sărind gardul, ne-am luat bagajele, i-am îmbrăţişat strâns pe dragii noştri arădeni şi duşi am fost. Pe tren, am tăcut, am dormit, am visat, am strigat că vrem înapoi... şi încă facem asta cu toţii.

Spirit Scout 9 a trecut cu siguranţă de aşteptările mele. Mi-a adus multe zâmbete sincere, îmbrăţişări frumoase, cuvinte de neuitat, priviri luminoase, nopţi albe, lecţii de viaţă, clipe smulse unei eternităţi... Am învăţat să dansez, să trag cu arma, am zburat, am cântat, am alergat după visele mele şi le-am prins, măcar pentru câteva zile. Am mai depăşit nişte limite şi am mai urcat nişte trepte pe scara mea spre Cer. Am legat prietenii care ştiu că vor ţine doar gândindu-mă la cât de frumos le-am creat. Încă nu mi-am revenit complet şi mi-aş dori din toată inima să pot da timpul înapoi, măcar până joia trecută... Cert este că Spirit Scout 9 a fost cu adevărat o emoţie, nu un camp. O emoţie pe care nu vreau să o mai las să plece, o dorinţă îndeplinită, un vis devenit realitate, un zâmbet larg în inimă. Şi aşa va rămâne pentru totdeauna, unul din momentele luminoase stenografiate în memoria mea sufletească. Mulţumesc tuturor celor care aţi făcut acest camp unul de neuitat... Mulţumesc, fericire!:)