"E moale pielea ta, ca de catifea, însă nu e bună, nu-i pentru haina mea..."
Plouă cu flori de măr şi furtuna de miresme primăvăratice şuieră printre scândurile podului în care m-ai închis. O mansardă cu un singur geam privind spre Cer, o bibliotecă cu toate volumele tale preferate, un pick-up cu viniluri din tinereţile bunicilor tăi şi o colecţie impresionantă de praline de ciocolată. Teoretic, am aici, în podul-închisoare, tot ceea ce firea mea umană, plină de pofte, şi-a dorit vreodată. Practic, sufletul meu tânjeşte după libertate, după un Cer întins deasupra capului, o ploaie nebună, simţită cu fiecare por al pielii, după o reverie trântită în iarbă şi suflată dintr-o zare în alta cu puful de păpădie... Dar mă ţii captivă în închisoarea asta de lumină, unde nu am putere să mă revolt şi unde oricât de tare aş vrea să evadez, strânsoarea mâinii tale nu mă lasă să plec. Nu sunt iubita ta, nu eşti dragul meu, dar avem nevoie unul de celălalt. Aş fi preferat să te uit, să nu mai am voie să îţi scriu, să rupem orice legătură. M-ar fi durut mai tare ca martiriul pe Ştefan, dar mi-ar fi adus iertare, tămăduire, mântuire. Dar mi-ai răpit şi ultima fărâmă de conştiinţă şi m-ai închis în acest pod în care, din când în când, reuşim să prelungim o îmbrăţişare în eternitate sau să consumăm o închipuire de iubire veşnică în câteva clipe. Totuşi, eu nu sunt cea pe care o iubeşti, cea faţă de care ţi-e teamă să-ţi descoperi cele mai întunecate chipuri sufleteşti, nici măcar cea pe care nu vrei să o răneşti. Sunt un suflet în care reuşeşti să creionezi un zâmbet de câte ori mă priveşti blând, un trup pe care-l cuibăreşti cuminte la pieptul tău şi-l strângi tare, până uită de el însuşi în îmbrăţişare, o răsuflare pe care o sorbi, o încălzeşti, o reverşi apoi peste universul din mansardă, sunt regăsirea ta de o secundă, lupta interioară pe care o vezi proiectată în afara sufletului, gândul pe care vrei să-l uiţi şi păcatul de care nu te căieşti. Uneori, aş vrea să-mi depăşesc condiţia de cădere din care nu vrei să te ridici sau aripă de rezervă, mi-aş dori să fiu eu cea care-ţi spune că te iubeşte, care îţi pregăteşte cafeaua de dimineaţă, îţi dă sărutarea curată de noapte bună, se plimbă de mână cu tine prin parc, se roagă împreună cu tine seara... Dar nu pot. O banală îmbrăţişare nu ştie să fie grijulie, un vis vinovat nu poate să te înveţe ce e virtutea, o prizonieră nu te poate elibera de suferinţă. Aşa că mă resemnez, mai iau o bomboană de ciocolată, mai citesc un paragraf din Dostoievski, mai arunc o privire plină de durere şi speranţă spre uşă şi înalţ o rugăciune de iertare spre Cer... Mă-nvelesc cu amintirea braţelor tale şi cu urma mirosului tău şi aştept. Aştept să apari de nicăieri, să-ţi aşezi ceafa fierbinte sub obrazul meu palid, să mă laşi să-ţi intru în suflet pentru o clipă şi să fiu din nou prietena ta iubită. Între timp, romanţa ta preferată îmi veghează tăcerea şi un ochi al zilei s-a închis peste mine. De deasupra geamului, apusul mă priveşte compătimitor. Ploaia cade neîncetat şi bate cadenţa stropilor de răbdare pe care îi mai am... Acum aş fi destul de puternică încât să sparg uşa şi să-mi regăsesc libertatea. Dar tocmai când mi-am trântit şi ultimul tricou în geantă, ai intrat val-vârtej în pod, m-ai strâns în braţe şi mi-ai sufocat dorul cu un sărut grăbit... Bun venit în sufletul meu şi în seara asta! Ai grijă doar să nu mă strângi prea tare la piept, iubire... Şi să nu zăboveşti prea mult, ea te aşteaptă la rugăciunea de seară...
"E frumos, e prea frumos la tine-n suflet, e târziu, e prea târziu la mine-n gând, împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină, dar nu se ştie, nu se ştie până când..."
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu