Anima mia...

Astăzi am împachetat primele amintiri. Da, mă mut la casă la vară şi am început să aşez cărţi, rame cu fotografii, suveniruri de la mare şi iconiţe adunate de peste tot în cutii, să lipesc hotărât cu bandă adezivă cartoanele, să îndes acolo, cu grijă, învelite în hârtie, cioburi din sufletul meu vechi, să le las să se prăfuiască şi să le scot apoi în noua mea cameră mov, să le şterg bine bine de urmele de durere şi să le aşez pe rafturile unei biblioteci din lemn de brad, ca să îşi poată spune povestea oricui va trece pragul odăiţei mele.

Mi-e frică să plec din apartamentul acesta. Stau aici de când aveam trei ani, toată viaţa mea de până acum e scrijelită pe pereţi, se ascunde în uşile trântite... Îmbrăţişările din faţa scării, de lângă felinarul buclucaş, grădiniţa bunicii din spatele blocului, parcul cu leagăne care a fost înlocuit cu garaje, bunicul plecat departe, zâmbetele calde, serile lungi de jucat afară, copilăria mea... toate sunt aici. Mi-e frică să nu le las în urmă. Ştiu, ştiu că de fapt sunt în suflet şi acolo rămân, dar totuşi... Am un loc tare drag mie pe stradă, am o casă în care la fiecare pas mă împiedic de câte o jucărie purtătoare a unui gând frumos, geamuri care îmi cunosc visările târzii, oglinzi ce îmi ştiu privirile... Nu vreau să plec. Ştiu că am nevoie de o schimbare radicală, din care să mă trezesc brusc mai puternică şi mai hotărâră, dar mi-e teamă de ce se află dincolo de pragul unei noi case.

Acum mă reîntorc la crizele mele de tuse şi la cuvintele frumoase, rostogolindu-se în noapte... Ah, şi la "Mănâncă, roagă-te, iubeşte", unde am descoperit frumuseţea limbii italiene. Da, m-am îndrăgostit de ea, de atmosfera italienească, vreau neapărat să fug acolo şi să învăţ să vorbesc şi eu aşa de melodios! Învăţ "bel far niente", adică frumuseţea de a nu face nimic... Şi e aşa de bine.

P.S.: Anima mia înseamnă sufleţelul meu...:)