La colţul străzii, s-a lovit de o gaşcă de copii gălăgioşi. Deşi niciunul nu părea să aibă mai mult de doisprezece ani, din Iphone-urile ultimul răcnet răzbăteau până la ea declamările tragice asupra valorii vieţii făcute de vreun nou Guţă sau cele mai trăznite replici din Robotzi. Unul a îndrăznit chiar să îi pună piedică. Ar fi vrut să-i dea un pumn, să îi strivească telefonul şi ipocrizia de asfalt, dar nu mai avea şaisprezece ani, ca să se lase afectată de fiecare incident minor. Aşa că şi-a adunat cărţile ce îi căzuseră din geantă, şi-a potrivit din nou căştile în urechi şi s-a lăsat în voia unor rockeri amatori de peste Prut, care reuşeau să îi facă să vibreze coarda aceea sufletească pe care scria foarte clar 'Defect. A nu se mai atinge vreodată!'.
Drumul spre şcoală era foarte lung pe vremuri, acum un an, când se oprea cu ochii în soare, visând, sau când îl prindea de mână în mijlocul străzii, deşi ştia că nu are voie să facă asta, doar ca să îi zărească urma aceea de zâmbet nervos. Plimbarea spre liceu era lungă chiar şi în dimineţile în care mergea fără el: găsea întotdeauna un motiv să îl sune, un cântec să i-l interpreteze la telefon de dimineaţă sau o scenă unică pentru care să se oprească şi să îşi scoată aparatul foto. Acum, aparatul zăcea lângă cutia din colţul camerei, cu cardul prăfuit blocat acolo, lipit cu scotch şi cu un post-it ce o atenţiona ca, pentru binele ei, să nu încerce să vadă pozele, iar drumul spre şcoală îl făcea în cel mult cincisprezece minute. A decis ca azi să se oprească la covrigărie şi să aştepte până când el ar apărea din spate, ar prinde-o în braţe şi i-ar cumpăra un covrig cu un leu, ea nu ar vrea să îl primească, s-ar încăpăţâna amândoi şi ea ar ceda prima... Nu, ceva nu era bine, nu avea voie să se gândească la asemenea prostii. Era o simplă elevă aşteptându-şi rândul la covrigărie: nu putea primi nimic mai mult decât un mic-dejun instant.
Deja se gândise prea mult la el. Nu avea cum să se concentreze la ore în starea aceea. Ce-ar fi fost dacă ar fi chiulit, la fel ca în vremurile bune? Ar fi chiulit de la prima oră doar ca să se întâlnească cu el şi să meargă împreună spre şcoală. Ar fi aşteptat încă o oră după ce termina cu şcoala ca să meargă spre casă unul lângă celălalt, umăr în umăr, împingându-se într-una. Ar fi râs de ea atunci când încerca să pedaleze spre liceu, i-ar fi vârât frunze în glugă, ar fi fugărit-o cu mersul lui mult prea rapid, ar fi făcut-o să râdă la fiecare pas, i-ar fi pus piedică... Trebuia să găsească o cale să se oprească din visat. S-a împiedicat de un coş cu flori. Femeile vindeau zambile şi narcise pe marginea trotuarelor, băieţii cumpărau flori şi le dăruiau frumoaselor lor prietene. Iubirea se vindea acum la colţ de bulevard, legată cu funde colorate, la 3 lei bucata-ce minciună gogonată! Nu poţi aduce iubirea cu o floare... A primit şi ea, demult, acum un an, un trandafir. Dar trandafirul ei nu semăna cu nicio zambilă, ghiocel, narcisă sau altă floare primăvăratică, la fel cum iubirea ei nu era dulce, nici nu strălucea de culoare. Era un trandafir adus din afara timpului, aşa cum dragostea ei era atemporală, incredibil de ciudată - o poveste fără început şi fără sfârşit, neclară şi dureros de frumoasă. Dar acum părea totul o efemeritate, intrată în rutină, însemnată într-un caiet şi ruginită de prea mult plumb în priviri.
Deodată, cineva a prins-o de mână. S-a uitat adânc în ochii lui şi nu a recunoscut nimic familiar, era doar o vagă urmă de blândeţe, dar şi aceea pe cale de dispariţie.
-Cine eşti? Dă-mi drumul! fu tot ce reuşi să îngaime. Era miezul zilei, centrul oraşului, şi totuşi nimănui nu i se părea ciudată o asemenea întâlnire. De fapt, nu era nimic ciudat. Privirea blândă, căpruie, îi era atât de cunoscută, atât de dragă...
-Te rog, te rog ia florile astea! vorbise privirea aceea captivantă. A reuşit să vadă ce flori îi dădea şi a putut observa că erau nişte lăcrămioare. S-a uitat în jur şi a realizat imediat că nimeni nu vindea lăcrămioare în acea zonă.
-Ce vrei de la mine? Ia-ţi florile, glasul, visele şi pleacă! şopti ea, abandonându-şi mâna în acea strângere de care îi fusese atât de dor.
-Nu mai vreau nimic, tocmai! Am primit deja tot ce aveam nevoie şi ştii asta. Mai ştii şi că nu tu eşti iubirea mea. Dar am încercat să îţi aduc din nou un zâmbet, să ţi-l aşez frumos în suflet, aşa cum îţi plăcea să îmi spui când te făceam fericită. Suntem cei mai buni prieteni, tu ai spus asta, şi e de datoria mea să...
-Ştii ceva? Nu am nevoie de nicio floare şi eşti incapabil să mă faci să zâmbesc. Piei naibii din faţa mea, cu tot cu îmbrăţişările tale, prietene drag! strigă ea. Totuşi, rămase ţintuită locului, ba chiar încercă să-l cuprindă cu braţele, cu răsuflarea, cu sufletul, dar se lovi de un zid gros, un sistem imunitar de care nu putea trece, ea, intrusul în fericire, iar dovada clară a existenţei zidului era faptul că lui i se schimbase mirosul, nu-l putea recunoaşte, nu se putea regăsi pe ea însăşi în parfumul acesta nou, ce nu purta nicio amintire. S-a retras cuminte, s-a întors pe călcâie şi a plecat fără să se uite în urmă...
-Nu înţelegi! Nu înţelegi! Habar nu ai cum e să iubeşti două fiinţe în acelaşi timp, la aceeaşi intensitate! se auzi din spatele ei.
-Oh, lasă că ştii tu! Nu m-ai iubit şi ştii asta foarte bine... Te rog eu mult, pleacă.
Văzând că nu reuşeşte să scape de umbra lui, că deşi trecuse un an, era capabilă să îl ia în braţe, să îşi plimbe mâna prin părul proaspăt tuns, să îşi cuibărească obrazul în ceafa lui şi să stea aşa, tăcând, avu o pornire sălbatică de a se lipi de el şi de a aştepta veşnicul sărut pe frunte... Dar nu era seară, nu se aflau la locul lor, iar luna martie trecuse demult. Aşa că şi-a sufocat toate strigătele de dor, şi-a călcat în picioare fiecare îndrăzneală de îndrăgostită şi a reuşit să îşi controleze toate impulsurile. L-a privit calm, cum nu o făcuse niciodată şi a încercat să scrie în acea privire tot ce nu putea să îi spună. Apoi, a început să alerge...
S-a oprit într-un personal spre nicăieri. Lângă ea, lăcrămioarele zăceau peste cartea de română şi peste Fraţii Karamazov. Un chip cunoscut o privea mirat.
-Nu eşti tu cea căreia i-am furat o sărutare la un foc de tabără?
-Posibil... Şi s-a mutat lângă el.
-Vrei să îţi cumpăr nişte flori? Ai nevoie de ciocolată? Şerveţele? Un umăr pe care să plângi?
-Cred că mi-ar fi de-ajuns să ştiu că nu iubeşti altă fată. Să nu mă minţi...
-Nu, nu iubesc altă fată. Promit să...
-Nu promite nimic. Promisiunile implică minciuni. Eu nu mai vreau minciuni, complicaţii, lupte, falsuri, flori sau cadouri, diferenţe sau asemănări prea mari.
-Atunci o să te strâng de mână...
-Nici asta. Poate fi o minciună mare de tot, mă poţi face să îmi ascund sufletul în palma ta şi apoi să mi-l furi...
-O să am grijă de el. Ai încredere...
Cu ultima fărâmă de încredere pe care o mai avea, s-a strâns la pieptul lui. I-a aşezat toată durerea în palmă, i-a ascuns acolo visele pierdute şi rănile sângerânde, a suspinat şi l-a sărutat, sperând că el va fi tămăduirea ei. Tăcerea se adâncea tot mai mult, iar ochii se închideau peste distanţe, diferenţe, destrămări, lăsând pe obraz cărări adânci de adevăruri, locuri unde numai mângâierile mai puteau alina cicatricile.
Trenul alerga nebun spre nicăieri, zarzării înfloriţi zâmbeau de după geam, două suflete îşi promiteau să nu iubească pe nimeni altcineva. În oraş, babele vindeau iubire naivilor gata să cumpere ceea ce nu poate fi dobândit, iar amintirile dansau nebune pe străzi, râzând în soare şi ţinându-se de mână...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu